luni, 13 februarie 2017

Agonic prin centrul lumii





Hoinăresc prin suburbia
în care trăiesc
pentru a-i confirma
străzile și singurătatea,
ninsoarea îmi șterge lent
chipul și brațele
fără să simt vreo durere,
umbra îmi este  desfigurată
nu poate să se mai cațere pe garduri,
fulgii de zăpadă
îmi adulmecă inima
nu știu ce urmărește,
dar fac șanț de apărare în jurul ei,
mă tem că zidurile mă vor uita
așa cum oamenii
obișnuiesc să nu mă țină minte,
rotesc țigară aprinsă în jurul meu
să alung iarna,
nu am nicio șansă,
aș vrea să întâlnesc un poet
să schimbăm niște tăceri
poate ale lui nu sunt atât de fisurate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu