joi, 3 noiembrie 2016

Poem scris pe o frunză



Știi să fii cu mine chiar când ești departe,
aroma trupului tău s-a refugiat
în pădurile adormite
din colile albe de hârtie pe care scriu,
fotonii privirii tale
reținuți după gratiile arterelor
mi se văd pe chip
asemenea unei primăveri
ce se înghesuie sub piele
intimidată de prospețimea ei,
perdeaua face văluri când deschid ușa,
parcă e respirația ta
în nopțile în care aprinzi focuri de artificii
și nu o lași să se odihnească,
nu știu dacă ți-ai uitat mica oglindă ovală 
în mod intenționat,
dar îmi ține de urât
te văd cum treci dintr-o parte în alta a ei
să mă obligi să întorc capul după tine,
ai învățat să fii cu mine când ești plecată
să-ți faci din razele de lună breloc,
așa cum secolul trecut
supraviețuiește în cămașa mea
prin mirosul discret de busuioc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu