marți, 4 august 2015

Prudența un fel de îndoială a libertății

Sînt atît de prudent că înainte de a scrie o propoziție mă scufund în ea să mă asigur că între litere este atît de mult oxigen, încît cititorul să nu se sufoce. Mi-am ignifugat  gîndurile cele mai îndrăzneţe de teamă să nu treacă vreo femeie printre ele și să se aprindă. Nu aş dori ca lumea să spună despre  fruntea mea că a devenit poligon de tragere pentru stele înainte de a se transforma în cenușă.
M-am născut precaut. Eu nu zîmbesc pe stradă niciodată să nu produc valuri în asfalt şi să perturb circulaţia. Dacă plouă, fluier copacii să se ferească de picături pentru a nu le perfora frunzele. Cînd soarele îşi descheie toţi nasturii mîzgălesc cerul cu cerneală să nu-i fie cîmpiei prea cald. Dacă simt că o privighetoare este îndrăgostită şi este posibil să-și uite cîntecele  o ascund între versuri să nu se facă de rîs, iar între silabe îi păstrez zborul.

Am fost primul din oraș care a făcut respiraţie gură la gură firelor de iarbă în vreme ce toamna ca o precupeaţă nesătulă scumpea preţul aerului. M-am  opus spectacolelor cu  focuri de artificii  în cartierul meu să nu cumva să rănească vîntul şi să-mi spargă ţigla de pe acoperiş în cădere. Niciodată nu intru în mare fără cartea de identitate şă ştie cît sînt de tînăr și că dacă mă voi îndrăgosti în apă lava din mine să nu o evapore.
Și cu doamnele sînt foarte prevăzător. Înainte de a le trece mîna prin păr să le citesc amintirile mai întîi le răsfoiesc, cum ai frunzări o carte pe care ți-o dorești, dar nu ai bani să o cumperi. Le șoptesc că iubirea are multe imperfecțiuni, altfel nu înțeleg de ce copii omoară gîngăniile din jurul casei ca să descopere cum arată moartea. Sînt atît de prudent că îmi fac găuri în pantofi să simt încotro se îndreaptă drumul pe care la plecare l-am recompensat cu tăceri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu