joi, 20 august 2015

Ambuscadă de asfințituri în artere




O duc bine. 
Numele meu ca un costum de haine strâmt nu-mi lasă visele să se risipească pe străzi. 
Mai scârțâie din când în când ușa ce dă spre viitor, dar nu-mi fac griji, așa cum mă prefac că nici picăturile de ploaie nu-mi lasă vânătăi pe corp. 
În curând voi sărbători decepțiile din ultimul an. 
Sunt mulțumit că am înrămat tabloul Mariei și pot să intra în fiecare seară lângă coapsele fără să deranjez lemnul de brad din care este confecționat. 
Mai am miros să simt că pustiul ce pornește de lângă inima mea și care nu ține cont că mai sunt duminici, mai există lavă ce refuză să se sinucidă.
Auzul mi s-a diminuat din cauza tăcerilor necomise, dar tot mai pot recepta descărcările electrice dintre două versuri sau doi genunchi rotunzi spre care îți este teamă să sufli să nu îi stingi. 
De când mă știu respirația mea face manevre militare să fie pregătită pentru atacul unor buze asupritoare ce vor să împartă timpul în doua emisfere egale. 
Despre pașii mei ce nu au prezent, vă pot spune că până acum nu am găsit o uliță  cu iederă pe post de translator să înțeleg spre unde se îndreaptă. 
Sunt anonim și trăiesc fără să iau lumea în serios. 
Este plină de  cioflingari și politicieni. 
În fotografii sunt atât de tânăr că de aș coborî din ele aș  sterge toate urmele lăsate de mine pe calea către stele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu