sâmbătă, 11 iulie 2015

Ziduri crăpate din cauza toamnelor

Epiderma mea este un penitenciar fără paznici pentru zilele duse. De cînd amurgurile au început să guste din mine axele de rotație ale organelor interne s-au dereglat precum arborele cotit de la un motor care funcționează cu vise.
Dimineața  cînd măturătorii adună resturile de rouă de prin parcuri inima mea bate de ora doisprezece. Simțurile se aliniază ca planetele sistemului solar ca și cînd ar trece pe lîngă mine cea mai singură femeie din lume.

Întotdeauna întîrzii la întîlnirea cu doamnele. Pierd cel puțin două ore căutînd în cartea de telefoane numele viitorilor mei copii. Începe să-mi fie rușine de carnea mea. Nu mai am o strategie de alergat după tramvai.
Nu mai pot planifica sensul drumurilor, deși țin noaptea pantofii în frigider să consev ordinea universală a înaintării spre pustiu. Nu vă ascund că am o listă cu ordinea de intrare în paradis, chiar dacă locurile sînt ocupate.
Am devenit foarte nepoliticos. Intru în picăturile de ploaie numai pentru a pica în decolteuri. În zilele de post caut secrete în sutiene. La cîrciumă merg împreună cu preoții din cartier. Conduc mașina, doar dacă am o pasageră de lîngă mine să-mi  încălzească mîna dreaptă cu fusta.
Fac teste de paternitate cîmpiei văzînd că se lasă călărită de mii de maci. Dorință nebună de a naufragia pe malurile albe ale nimicului mă obligă să cred că mereu am fost îndrăgostit de tăcere, deși consideram că este numai o martoră mîhnită a treceri mele după un mal pe altul al fostelor primăveri. 
Am renunțat la orice relație diplomatică cu frigul. Face presiuni subtile să construiesc mulaje din ipsos amintirilor. Timpul inimii mele este bulversat de parcă ar fi un nisip impur într-o clepsidră cu defecte. Nu mai știu să înjur decît dacă traversez un grajd.
Trupul meu este ca o provincie a cărei capitală nu este trecută pe harta turistică. Aici, păsări triste își fac cuiburi în gesturile scurte de adio.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu