duminică, 5 iulie 2015

Sîngele meu ca o lanternă de luminat pustiul

Trecătorile de zahăr dintre surîsurile ei fac vara mai lungă.  Cu șervețelele albastre ale dimineții în buzunarul de la cămașă mă pregătesc să mă pierd. Ca să ajung la mine nu mai trebuie să ocolesc prin amintiri. 
Dacă înaintează cîțiva  pași în inima mea  cuvintele intră în panică din cauza frumuseții. Inhalez liniștea din ierburi să-i înțeleg apropierile. Nu îmi pot explica de ce nu îi simt marginile.
 
O fi visat marea în timp ce se hrănea cu uitare? Conturul catifelat cred că îi revine doar atunci cînd doarme sau se ascunde în picăturile de ploaie să nu mai audă orologiu. 
Sînt convins că altcineva ar înfățișa-o altfel. I-ar descrie anotimpurile de pe corp în funcție de intensitatea cu care captează razele lunii și le risipește în mîngîieri. 
Poate ar spune că sînii învolburează atît de tare aerul din preajmă că ar prăbuși un fluture cu propulsie biologică. Poate ar chema un tîmplar să ducă în pădure scîrțîitul podelei de brad, datorat pașilor ei plini de mirodenii. 
Eu, pentru că aflu în fiecare seară prognoza meteorologică din părul ei străbătut de sclipiri imaginile mele au o tresărire și o aproximație specifică depărtărilor. Nu pot mărturisi, decît ora la care mîinile îmi înfloresc cînd îi ating genunchii. 
Nu pot divulga, decît efortul ei zilnic de a depozita zilele în arbori sub forma unor cercuri și de a-mi astupa urmele catre stele cu tone de candoare. 
Uneori pulverizez fixativ peste sonete să-i pot întemeia o locuință. Sîngele meu ca o lanternă de luminat pustiul o urmărește printre zodiile  inutile. 
Nu mai pot ieși de după gratiile fanteziilor ei. Mi s-au umflat brațele de atîtea răsărituri și îmbrățișări.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu