miercuri, 29 iulie 2015

Roaba cu claxon

Am aflat de la televizor că nu am fost împușcat în Afganistan și  rănile mele stau în vitrina orașului ca niște trofee de lux. Această informaţie m-a determinat să devin util fără să mai aştept să cadă guvernul. M-a angajat un sculptor pe post de model. Voia să înfăţişeze un proletar gemînd din cauza dictaturii. Cred că eram bun în meseria asta pentru că nu făcusem nici cel mai mic efort să dau afară singurătatea din mine. Am stat nemişcat zile în şir la fel cum stau bunicii în numele meu pînă cînd a vrut să-mi ia o probă de sînge să vadă dacă am aceeaşi grupă sangvină cu statuia.
De teamă m-am transferat la un spital. Aici trebuia să spăl morții pe dinți cu o periuță electrică pînă deveneau albi ca steagul unui sol trimis de zăpăda înainte de a ne cuceri. Probabil așa se obișnuiește în capitalism. Unora le curățam și averile ascunse sub unghii. Altfel, nu cred că ar fi fost primiți în paradis.  Cui să mai zîmbească sau să fluiere? Nu am rezistat mult, deși eram obișnuit cu tăcerile și asfințiturile fumegînde. Nu aveam salariu sau dividente de întuneric. Plata consta în plombele  căzute în timpul acestui ceremonial kafkian.
Într-o zi am fost răsplătit cu un canin de aur. Am decis să-l iau și cînd va veni timpul să fac din el verighete.  Oricum, morții nu mai puteau întrebuința cuvintele, iar șoaptele nu ar fi avut prea mult de suferit. Ulterior am fost angajat la o crescătorie de găini pe post de albitor. Spălam găinile de două ori pe zi cu dero ca ouăle să iasă albe. Cînd dintr-o eroare am spălat un cocoș și aceasta a început să ouă am fost concediat. Următoarea slujbă consta în ascuțirea țurțurilor de la ștreșini în cădere să distrugă inima iernii.
M-am îndeletnicit și cu așezarea de ochelari fumurii peste lacurile patriei ca soarele să nu le strice vederea. Am cărat cu ranița primăvara în parcurile orașului și pe străduțele strîmte ale inimii. Am zburat cu parapanta prin firul de nisip să descopăr pentru cămile oaze tinere. Ca vînzător de poezie la gura metroului am rezistat numai o oră. Poliția mi-a interzis un astfel de comerț, spunîndu-mi că asemenea produse se desfac numai în bodegi și baruri, nu aici unde călătorii își cară sîngele în sacoșe să nu le mai fi foame. În cele din urmă un investitor străin m-a numit director la o fabrică de preparat scuipat unde lucrez și azi cu multă dragoste, chiar dacă rețetele le citesc la opaiț.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu