vineri, 24 iulie 2015

Mă voi strădui ca de atîta fericire să nu provoc inundații

Mi-a ajuns vremea pînă la brîu asemenea unui lan de grîu pe lîngă care secerătoarea a trecut visătoare. Deznădejdea însă tot tînără a rămas. Cuvintele nu plîng. Adevărul fîstîcit în fața guvernului ne este împărțit cu ghilotina în cîtimi cu multe zecimale.
Au mai rămas puține rute spre fericire, dar ca să ajung să-mi plătesc pagubele trebuie să folosesc același traseu pe care mă  deplasam odinioară să cerșesc un zîmbet. Dansul mi-a fugit din pantofi, pașii mei urmînd niște inscripții antice nedeșlușite de nimeni.
Cît să mai aștept să se elibereze un loc în paradis? Cu răbdarea mea aș putea construi un acoperiș care să adăpostească toate regretele din parcurile lumii. Am locuit lîngă Dumnezeu și nu am știut. Să-l fi întrebat ce să fac cu trecutul ce mi-a astupat o parte din porii de pe obraji.
Măcar să-mi fi spus cu ce să șterg ferestrele ca prezentul să nu se mai poata cațăra.  Credeam că este stăpînul vîntului ce ne răscolește umbrele pe pămînt ca pe niște ciorne perfect inutile. Bănuiam că este meșterul care face loc veacurilor să se scurgă în pămînt prin vrejurile uscateale toamnei, cel care nu-i dă voie pădurii să cotropească orașul.
Cu toate astea inima continuă să facă experimente ca și cînd nu mi-ar ajunge că orizontul se tot lasă în arterele mele. Stîrnește primăvara pe unde nu te aștepți. Din diminețile albastre confecționează batiste să am cu ce să fac semne de adio amintirilor.
Acum, parcă descriu mai bine podoabele femeilor. Dacă simt unda catifelată lăsată în aer de niște coapse dezgolite devin un jet puternic de lumină. Un fel de salcîm înflorit, umblător. Pentru a ști dacă mă iubește trebuie numai să întreb dacă îi place mierea.
În oraș se zvonește că s-a dat liber să facem baie complet dezbrăcați în pepeni. Se aude că meteoriții căzuți în grădină sînt buni să ne spălăm cu ei pentru a mirosi asemenea cerului. Mă voi strădui ca de atîta fericire să nu provoc inundații.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu