sâmbătă, 25 iulie 2015

După ce am venit din Afganistan

Nu știam că bezna poate rămîne însărcinată. Este posibil să achit pensie alimentară și pe lumea cealaltă. Dacă, doamne ferește, va naște gemeni va trebui să fac rost de două deșerturi să-i plimb prin neliniștile lumii pînă vor învăța tăcerea definitiv. 
Musai să îi feresc și de picăturile de ploaie să nu le facă găuri în veșicia cu care sînt îmbrăcați. Să nu se rătăcească urmărind printre ramuri asfințitul. De altfel în cv-ul meu scris de cineva necunoscut se menționează că sînt obligat să car nimicul de la un capăt la altul al orașului încheiat la toți nasturii. În ultima frază plină de prescurtări se poate citi un fel prognoza meteorologică ca pentru un rîu ce nu se poate întoarce din drum.
Tot în această biografie caligrafiată parcă de praful adus de vînt am afla că sînt obligat să îndosariez toate umbrele din an, iar numele meu să fie un fel de opis lipit pe copertă. De fapt cînd mi-am cumpărat ultimul costum de haine l-am luat cu biletele de tren în buzunar fără să mă intereseze care va fi destinația finală. Nu era trecut decît numărul peronului de plecare, în rest numai mîzgălituri și pete lăsate de scrum. 
Era atît de multă ceață în  propozițiile în care mă scufundasem că pătrunsese molecule de neființă și între silabe. Speranța nu era decît un simbol al depărtării. Îmi era teamă să mai rearanjez continentele după geografia din inima mea să nu trezesc tipetele din veacurile apuse sau să nu vărs vreun pahar de vin de pe masă. 
După ce am venit din Afganistan m-am îndrăgostit. Ca să fiu mereu lîngă ea i-am golit poșeta de rujuri și creme și m-am ascus în interior. Dar și aici aerul se ieftenea progresiv pănă cînd într-o seară m-a abandonat pe preșul de la intrare dintr-o vilă. Atunci mi-am pus singur cătușe să nu îmi mai găsesc mîinile ca să plătesc încă o clipă de imaginație.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu