vineri, 5 iunie 2015

Se întunecă în țară, de-abia mai mă pot distinge

Cu atîția hoți în țară mi-am luat măsuri asiguratorii și m-am semnat cu tuș pe haină și pantaloni. Nu am uitat șosetele cu ajutorul cărora îmi țin echilibrul. Nu am omis nici pantofii care nu suportă șireturi de cînd am presupus că am obținut lebertatea. Legate încălțările mele nu mai vor să detecteze sensul drumurilor.

Cămașa a vrut să sinucidă, dar nu am fost de acord. Nu mă pot arunca zilnic în prăpastia nimicului în pielea goală. În timpul acestor căderi repetate nu mă mai pot exprima, decît prescurtînd cuvintele. Patria mea a ajuns ca o femeie țîțele fleșcăite. Cu pulsul crescut, stîngace își retrage priveliștile însorite din oameni. 
Cu șervețelele decupate din albastrul dimineții își șterge suferința de pe frunte cum procedează zidari cu fațada clădirilor vechi, astupînd istoria cu var. Nu se mai poate preface că este sănătoasă, făcînd tratament cu dosare secrete. Țara mea intrat pe mîna unor braconieri cu creierele erodate ce locuiesc la demisolul unde păstrăm turbanele otomane. 
În urma lor rămîne un pustiu care nu se mai poate răzvrăti. Voievozi ai grajdurilor cu îmbrățișări otrăvite șînt producători perfecți de asfințituri. Ierbivori tîrzii așteptă lîngă coline orbite să întîlnească vulpile. Împăiază umbre și minciuni împreună. 
Aceste sugative vorbitoare au întemeiat suburbii la marginea orașelor din fanteziile lor ucigătore. Salivează zăpadă. Se încălzesc facînd focul cu viori. Inimile noastre sînt asemenea unor hamali nefericiți, prăbușiți pe peron. 
Nu cred că ne vom însenina curînd. Avem nevoie de aparate cu ajutorul cărora să ne sudăm strigătele. Viața mi se scurge prin măini ca un tren lung șuierînd. Pumnii mi s-au mărit atît de mult și nu îmi mai încap în buzunare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu