miercuri, 20 mai 2015

Ambuteiaj în artere

Am aflat că singurătatea are aceeaşi grupă sanguină ca mine. Prima grijă a fost să-mi schimb semnătura şi să nu  mai privesc marea niciodată. Am renunţat la pantofii cu găuri în talpă ce mă ajutau să nu mă rătăcesc niciodată. Încălţat cu ei simţeam cînd mă apropii de pămîntul natal sau de vreo dansatoare ce consideră rochia un bagaj inutil. Atunci mi-am dat seama de ce în urma paşilor mei este numai nefiinţă. A trebuit să accept că sînt ruda de gradul doi și al tăcerii. Constat am numai  neamuri unde nimicul este materia primă din care sînt alcătuiţi. Unul  a propus ca ploaia să fie acceptată în programul rabla pentru că de atîta vechime picăturile îi perforează cămașa. A acționat în instanță și cerul. De cîte ori apăre curcubeul nu poate să-i determine diametrul pentru a stabili aria nevizitată de lumină.

De cînd am descoperit acestă complicitate îmi dau întîlnire cu femeile doar între versurile de dragoste. Aici,  textele dau un gust plăcut iubirii. Acum, nu îmi mai este teamă că inima  poate fi zdrobită şi cu un trandafir sau că ocolesc eul meu prin buruieni. Simt cum zilele evadează din trupul meu, lăsînd în urmă şiruri interminabile de umbre. Infinitul stă întrerupt în mine  ca o maşină ce aşteaptă să fie repusă în circulaţie autostrada veşniciei pentru a porni mai departe. Ştiri despre fîntîni, idei ciobite, amestecul secret din sîngele meu de răsărit şi asfinţit, nu mai ascult decît de la gura proaspăt rujată. Nu o să mai dezleg ierburile din pămînt cu ajutorul briceagului să nu le rănesc. Nu o să mai rotunjesc în pămînt cartofii cu mîinile.

Acum îmi dau seama de ce zîmbetele mele ca să ajungă la destinaţie trebuiau timbrate. Numele îmi obosește văzînd cum  prezentul se ridica la fereastră din ce în ce mai palid. Tuneluri pe unde căldura intră în cuvinte au pereţii tot mai prăbuşiţi. Obrazul meu seamănă tot mai mult cu zidul unei mănăstiri în care frigul stă ascuns ca un criminal alb. Chiar şi izvorul din spate casei ce face dese meandre de frica ţînţarilor mă priveşte nedumerit. Dacă ascult mai atent vocile din frunze mi se îngălbenește cămașa. Prietenia mea cu dimineţile proaspete devine tot mai lentă, iar fanteziile nu mai au seva de altă dată.

În celule mi s-a intaurat o modestie regală. Mi se oferă tot mai multe monezi să le folosesc la singurul telefon de la care pot vorbi cu iadul. Funicularul încărcat cu idealuri care trece dinspre răsărit spre apus şi-a suspendat staţia din dreptul casei mele şi mă întreb dacă mecanicii ce îl dirijează sînt sănătoşi la cap. Nu ştiu pe cine să învinovăţesc cînd văd că toate obiectele din jurul meu îşi dizolvă formele cu neruşinare şi mă prvesc în ochi atît de uimite ca şi cînd aş fi sus vreo măscare la adresa regimului politic. Şi aerul este din ce în ce mai ieftin, însă ce mă doare cel mai tare este că şi cele două spaţii gemene ale sutielor s-au micşorat.

Dacă vedeți  un bărbat umblînd pe străzile lăturalnice ale oraşului cu o traistă de regrete pe umăr să ştiţi că sînt eu, răzvrătindu-mă împotriva tinereţii mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu