joi, 26 martie 2015

Nu-mi trebuie permis de conducere pentru a contempla peisajele din mine

Ca să găsesc drumul pe unde primăvara urcă spre buzele unei femei nu am nevoie de  permis de conducere. Nici inima nu  are carnet de şofer şi umblă pe unde vrea  fără să cunoască măcar regulile de circulaţie. Nici visele nu au absolvit vreo şcoală de pilotaj şi au o tehnică impecabilă în a ne purta spre cel mai luminos loc al iluziilor. Dacă ar fi să-mi scot carnet de conducere pentru toate înfrăngerile, exasperările şi furtunile din viaţa mea aş deveni cel mai primejdios extremist al şoselelor. Aşa ar trebui să am ţidulă pentru a umbla pe autostrăzile singurătăţii, pe bulevardele erorilor. Poate îmi trebuie un permis de rutier şi pentru a conduce o femeie cu spatele pe cearşaf.
Apoi, trebuie să-ţi faci un control amănunţit să vadă doctorul că toate organele sînt la locul lor. Sînt cel puţin zece examene medicale unde simţurile ţi se iau la puricat pentru a le măsura agresivitatea. Ce-mi trebuie mie să văd bine, ce sînt lunetist? De milenii  bărbaţii au o demnitate politicoasă şi traversează femeile înflăcăraţi, întrerupînd eternitatea din ele preţ de o ploaie de vară.. Sînt situaţii cînd nu vrei să te imiţi pe tine şi atunci cauţi rute ocolitoare unde dragoste nu recunoaşte cenzura. Nu-mi trebuie ghid să ştiu în ce ordine îmi aranjez îmbrăţişările pentru a nu produce panică în cuvinte. Nu-mi trebuie  carnet de conducere  să îi aşez între silabe buchete de iasomie pentru a le adînci sensurile. Nu am nevoie de încuviinţarea nimănui să mă ascund în mine ca într-o casă nelocuită şi să verific dacă mi-au crescut aripi.
Oricum, în fiecare dimineaţă cînd plec de acasă las o scrisoare de despărţire din care nimeni nu poate depărtarea. Este ca şi cînd ţi+ai dus hainele la doctor să le consulte în locul tău. Îmi iau la revedere de la cel ce am fost ieri, de la cel ce azi-noapte ce şi-a exilat tristeţile albe în umerii ei. Spun adio amintirilor pe care le-am cazat în pod şi cailor imprevizibili ai imaginaţiei. Rezumatul pe care îl fac zîbetelor de pe stradă îl lipesc pe calendarul cu sfinţi.  Vorbele care mi le-am spus numai în gînd şi mulajele mîngîierilor le duc în ultima camera unde fumez toamna frunze cu anticorpi. Pentru aşa ceva nu îmi trebuie autorizaţie specială. Pentru a mă îndepărta de mine nu am nevoie de nici un act. Nu-mi trebuie permis auto ca să mă urc în pat, să ajung la defuncta clasă muncitoare sau să torn vişinată în înjurături. Dacă păsările ar avea carnet de conducere nu ar mai pleca nicăieri pentru că ar intui pericolul, iar albinele nu ar mai aduna polen pentru că ar tampona toate florile.
Mie îmi trebuie numai un bilet de voie să pot desena pe dealuri conturul primăverii pînă cînd cuvintele nu se vor răzvrăti împotriva patriei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu