duminică, 1 februarie 2015

Singurătatea mea foșnește ca o hîrtie creponată

Într-o dimineață m-am trezit fericit și atît de mult m-am speriat despre ce mi se întîmplă că a trebuit să mă uit în actele de stare civilă să văd dacă sînt eu. Mai trecusem de cîteva ori prin acest stare, dar acum nu înțelegeam care este motivul. Eu știu cînd sînt fericit că mi se îndreaptă degetele. După ce am cîștigat concursul de balonare anul trecut pe timpul alegerilor a trebuit să apelez la o doamnă care știe să descînte  să pot strînge mîna cît să țin o lingură. Dacă fericirea se mai prelungea puțin riscam să devin atît de ușor, încît liftul să nu mai plece cu mine. Eram în pericol ca epiderma să se transforme într-o hartă stelară, iar singurătatea din mine să se transforme în hîrtie creponată.

Pentru că nu sînt pastile de  a scăpa de prea multă fericire aplic o altă metodă de a mă descărca de ea. Claxonez cît pot de tare pe străzile cele mai aglomerate și speriate sentimentele se scurg prin găurile din pantofi. Fericirea aceasta a mea este ca un vapor, un fel de Titanic, se desprinde de realitatea terestră și la primul aisberg se scufundă. Fiecare om are motivele lui personale pentru a fi fericit pentru că și canibalii au gusturi diferite. Unii sînt fericiți uitînd în timp ce mănîncă că într-o zi vor muri, alții că au reușit să cumpere un bilet de călătorie la dirijabilul care face naveta între doi sîni. Nu este așa de ușor de suportat abundența de fericire cum nici să faci dragoste nu este așa de simplu de cînd casele au fost numerotate și trecute și în cărțile de identitate alături de ziua de naștere. Pînă atunci era foarte greu să te depisteze cineva unde te afli.

Oamenii sînt fericiți în această lume nu pentru că ar merita sau nu, ci doar în măsura în care aceasta se potrivește cu universul din  ei. Fericirea este ca o husă de fotoliu. Odată fixată toată lumea stă cu fundul pe ea. O curățăm de praf cu aspiratorul cînd ne aducem aminte. Parlamentarul din colegiul din cartierul meu la întîlnire cu alegătorii  ne-a informat că are o mulțumire sufletească imensă pentru că în clipa în care a fost supusă la vot aplicarea legii lui Pitagora pe teritoriul României a votat împotrivă pentru că nici acum nu înțelegea cum ar fi ajutat cetățenii prevederile acestui act normativ.

Am senzația că trupul meu a devenit o încăpere neprimitoare care nu îmi mai suportă nici numele. Uneori am probleme să deschid ușa inimii și să introduc înăuntru vreo  femeie. Fericirea nu suportă realitatea din mine. Mi-am dat seama după faptul că în clipa în care mă privesc  în oglindă văd cum iarba și frunzele apun pe chipul meu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu