joi, 18 decembrie 2014

Cu cît mai multe vorbe cu atît mai puțină sinceritate

Am vrut să îți scriu  să nu mai crezi ce se bîrfește în cartier. Nu mă întristez la comandă sau cînd mina vreunei femei îmi alungă nopțile din păr trecîndu-și degetele prin el. Am simțurile blocate numai cînd conduc mașina cu stînga dreapta o țin între genunchii unei femei ce vorbește la telefon despre votul din diaspora. Recunosc sînt ocupat să găsesc tipul de argilă din care să fac privighetori din ea pentru că lumea e prea tristă. Sînt foarte ocupat,. Pentru fiecare picătură de ploaie fac un nod la batistă să nu le uit numărul. Netezesc cu fierul de călcat frunzele. Dacă tot au fost grațiate, măcar să ajungă drepte și apretate pe lumea cealaltă. Din această cauză susțin ca morții să fie îmbrăcați în hîrtie creponată. Aproape nici nu mai am timp să le ung încheieturile cu ulei de trandafir femeilor cu care fac dragoste pentru a se arcui mai ușor. În dorința mea de a le imprima spatele pe cearșaf să le am mereu lîngă mine le-am apăsat atît de tare că am strivit și lumina dintre trupurile noastre ce absorbea transpirația. Faptul că fericirea mea este plecată mai mereu în permisie, de ani buni, fac și pe ghidul noaptea, arătîndu-i sîngelui  drumul către steaua mea care se pare că mă așteaptă după cum clipește. Are deja depozitată o cantitate imensă de somnifere.

Amintirile tot în cufere din lemn de nuc le țin. Uneori trebuie difuzate în original și le șterg zilnic cu un prosop umed să pară luminoase și proaspete, altfel dacă se depune praful pe ele virușii  care s-au bronzat astă vară urgentează plecările și înserarea celor de lîngă mine. Trebuie să mă spăl pe picioare din două în două ore pentru a-mi șterge pașii, mulți fiind plini de melancolie. Semafoarele de la noi din cartier rămîn blocate pe roșu cînd ai șosete murdare sau picioarele îți miros a pustiu și de nenumărate ori nu am putut traversa strada măcar să îmi cumpăr țigări. Am încercat fumul acestei toamne și a început să tușească și cămașa de pe mine. Trebuie să țin seama că acum cînd tehnicienii frigului sînt pregătiți să deschidă robinetele trebuie să mă aprovizionez cu blănuri și remorci de lemne de esență tare să-mi încălzesc cuvintele, altfel nu am cum să conving doamnele cu pielea fină să se dezbrace.

Sînt într-o activitate permanentă. Se cunoaște din celălalt secol că lacrimile atrag fulgerele mai bine ca un paratrăznet din aur și trupe de soldați cu arme pe bază de sărăcie vin să le pună cătușe și să le transporte în pușcării secrete. Trebuie să le salvez. Apoi, eu funcționez cu trandafiri ca să pot înțelege profund poemele de dragoste scrise de poeți ca Pablo Neruda, Nichita Stănescu și mulți alții, altfel risc să mă revolt împotriva regimurilor politice că nu creează condiții decente ca iubirea să fie pusă în practică fără restricții. Dacă vă uitați la bărbatul acela care a iscat primăvara în piața publică din fața catredalei pentru că a citit într-o gazetă locală că îi va trece iubita pe aici, să știți că eu sînt, încercînd să învinovățesc toți bărbații contemporani cu mine că nu fac la fel. La un moment dat cînd am crezut că acest mileniu va umbla prin orașul meu într-un autorism cu roțile confecționate din visele oamenilor, cu volanul avînd forma libertății și kilometrajul va indica numai viteza de propagare a bucuriei i-am făcut o injecție întunericului și i-am indus o comă umană. Acum trebuie să îl supraveghez să nu se trezescă, deși după ce văd că se întîmplă în jurul meu mi-e teamă ca eu să nu păzesc o sosie a beznei.

Sînt ocupat. Viața mea este ca un pian dezacordat care cîntă din ce în ce mai fals.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu