duminică, 28 septembrie 2014

Pînă cînd fericirea nu va fi trecută în constituţie nu cred că o să reuşesc să mă uimesc pe mine însumi

Îţi este ruşine să fii fericit în această ţară cînd vezi că duminicile mor din cauza programului prelungit al sărăciei, cînd oamenii se trezesc luni dimineaţa cu speranţele prăbuşite într-o oglindă imensă. Nu mai îndrăzneşti să zîmbeşti cînd prezentul merge ca o maşină dărăpănată, cînd un surdo-mut e ghidul zilei, cînd purtăm pe noi tricoul biciclistului ce a ocupat ultimul loc.  Dacă surîzi pe stradă pentru simplu motiv că ţi-au sărit limbile ceasului cînd a trecut o femeie frumoasă pe lîngă tine cei din jur o să creadă că vrei să le rechiziţionezi pantofii sau să le confişti napolitanele din sacoşă. Absurdul umblă pe bulevardele noastre ca un ţap ce miroase urît din cauza nefericirii. Cerul este ca o zambilă care după ce a fost mestecată de politicienii a fost pusă la loc fără albastru din ea.


Hainele care merg pe stradă nu sînt locuite de nimeni. Proprietarii au plecat spre nicăieri. Mă simt ca un evadat ascuns în lanul de grîu la vreo cîţiva metrii de secerătoare. Viitorul a intrat pe mîna unor muncitori necalificaţi care îl decupează după forma unor mandibule rapace. Speranţele ni  s-au acidulat. Vîntul nu se opreşte pînă nu numără toate lacrimile contemporanilor mei. Pentru că îmbrăcăm pijamaua pe dos să pară nouă, visele fug şi nu mai avem cu ce să ne curăţăm respiraţia.


Oraşul nu mai seamănă cu ce a fost, aşteaptă să plece şi el în exil. Prin parcuri umbrele se retrag în noi şi ne provoacă riduri.  Munţii dau drumul la tone de nervi în prăpăstii, iar unii dintre vecinii mei si-au zidit ferestrele. S-a împuţinat căldura în oameni, timiditatea este un examen  pe care poporul îl trece luînd nota zece. Doamna care mă minte că doarme împreună cu imaginea mea are lumina stinsă: Mă întorc acasă să văd dacă îmi mai găsesc numele întreg.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu