joi, 24 iulie 2014

Am reclamat tribunalului inimii indivizii ce pun cătuşe firelor de iarbă

Mă chinui dintr-un martie de acum mulţi ani să fiu fericit de cînd primăvara apărea de sub zăpadă ca o carte colorată. Mi-am sters cu un prosop şi tatuajele pe care frigul mi le făcuse pe braţe ca gesturile mele să fie mai puţin teatrale. Fanteziilor le-am montat  amplificatore, regretelor le-am luat insignele din piept să nu se mai ştie că eu sînt creatorul, iar cheia  pentru a intra în rai o păstrez lîngă inimă. Nu reuşesc în nici un chip să îmi mulţumesc simţurile. Fericirea se tot amînă şi trupul meu în care dorm străbunii mei pare un popor dezamăgit.

Nu mai pot citi decît la lumina unei femei. Mi-am făcut o ocupaţie din a aştepta ca industria impusturii să intre în faliment. Propoziţiile pe care mă pregătesc să le rostesc pentru a demonstra că sînt optimist scîrţie la încheieturi ca genunchii unei doamne singure. Mă zbat de atîta timp să fiu fericit, să fiu posesorul unei arte desăvîrşite fără succes. Arterele mele le-am transformat în autostrăzi să aibă pe unde circula iubirea şi nu am mai sponsorizat nici o eroare, toate curbele sînt semnalizate. Am reclamat tribunalului inimii pe toţi acei indivizi care nu înţeleg stîngăciile unor trupuri de femei tinere şi pun cătuşe firelor de iarbă. M-am gîndit să cîrpesc şi buzunarele rupte ale României poate nu va mai pierde multă lumină şi justiţia va deveni printre contemporani o mărturie de nobleţe.

Nici o speranţă.  Toate idealurile mele eşuate au început să mă doară şi nu mai reuşit să trag nici un tiraj de zîmbete. Nu mai pot convinge nici o femeie să doarmă goală în faţa copacilor, deşi le spun că sînt un model evoluat de bărbat şi respect toate ritualurile inimii. Mi-am rezervat o parte din viaţă să trăiesc în vise însă riscul de a mă substitui singurătăţii era la fel mare cum adîncul unui iaz ce îşi protejează  monotonia la pătrat. O să renunţ să-mi mai pun inima să muncească de parcă ar fi condamnată la ocnă. Nu-mi voi mai trimite inima la nici o negociere, la nici un congres cînd se dezbat problemele mondiale ale dragostei. O să-i iau dreptul de a mai schimba anotimpuri sau să mai angajeze privighetori pentru a dezbate muzical violenţele noului veac. Nu voi mai încălzi cuvintele cu cămaşa de noapte a iubitei să fiu pe plac vecinilor mei din cartier şi nu le voi mai permite să trăiască de două ori mai repede pe buzele celor care iubesc. Mă străduiesc de atîta amar de vreme să fiu fericit şi constat că am devenit un soare mic şi izolat care nu mai are inteligenţa  de a emite căldură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu