miercuri, 16 iulie 2014

Am început să vorbesc de mine ca despre o lacrimă

Chiar dacă trag primăvara la xerox şi o depozitez copiile în dulapul de pe hol unde se găsesc şi cererile mele scrise pe frunze de a deveni nemuritor sînt un tip cumsecade la fel de nefericit ca ceilalţi oameni. Pentru că sînt timid, la prima întîlnire cu o femeie trimit un trandafir pentru că el nu devine melancolic dacă este refuzat. Aş fi vrut să se introducă internetul şi în rochiile femeilor. Ca să afli că are umerii înfloriţi apeşi pe un buton şi primeşti informaţia. Ca să stii că poate iubi şi pe întuneric îi trimiţi un mail în spam. Cei mai buni prieteni ai mei sînt copacii. Ramurile lor mă ajută  gratuit să schimb anotimpurile şi să rămîn îngîndurat cînd văd cerul că are vigoarea eternităţii, dar şi cearcăne.

Vorbesc numai de mine ca şi cînd aş fi la o întîlnire cu un  public avid de singurătate. Nu ştiu de ce fac acest lucru, cuvintele mele nu îi ajută să se ferească de moarte. Expunerea mea este ca un film în care actriţa principală joacă de la început la sfîrşit dezbrăcată întrebîndu-se apoi de ce libertatea nu este o însuşire a credinţei. Dacă aş comenta despre alţii, nu ştiu dacă nu m-aş înstrăina şi mai mult, nu ştiu dacă nu m-aş îndepărta foarte mult de mine şi sinceritatea ar deveni o slăbiciune, iar adevărul un copil năzuros care nu vrea să se joace, ascunzîndu-se ]n podul casei printre mulajele atîtor regimuri politice.

Nu-mi pare rău că rămîn pînă la capăt captiv cuvintelor mele. Rămîn sbsolventul eminent al şcolilor de vise şi de îndoieli. Mă înduioşez cînd văd că oamenii fac eforturi supranaturale să fie fericiţi şi nu reuşesc, dar îi încurajez şi le spun că bătrîneaţa nu este o tortură, mai de grabă este o senzatie de panică pentru că  numele lor sînt din ce în ce mai dificil de locuit. Altfel, mă străduiesc ca mîinile mele  să nu uite drumul ce urcă spre noaptea din părul femeilor. Cînd sînt prea încordat şi sîngele mi se adună în pumni sînt luminos în obraji pentru că semăn cu poporul meu, cînd am o stare de coabitare cu narcişişti din politică îmi dau seama că am devenit dependent de zahărul de pe sfîrcurile femeilor şi trebuie să citesc repede cîteva pagini de istorie despre Vlad Ţepeş. Îmi sînt apropiaţi foarte mulţi războinici ai lumii, dar să fiu obligat să părăsesc atît de brusc locuinţa  tinereţii şi nimeni să nu-mi ia apărarea mi se pare că viaţa asta mă consideră un provincial amărît şi cu identitate falsă. Însă eu, continui să vorbesc despre mine ca despre o lacrimă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu