vineri, 24 ianuarie 2014

Doamna aceasta este frumoasă ca o patrie numai că a împrumutat și suferința satelor și orașelor ei

Această doamnă era ca un comunicat de presă dat de privighetori. Era prudentă cînd dădea  drumul zîmbetelor pe stradă să nu întrerupă circulația tramvaielor sau să inducă prea multă energie în imaginația bărbaților. Ar fi reuşit să rupă nasturii cuiva numai cu un gest schiţat. Te-ar fi putut intimida cu mirosul de iarbă virgină din umeri cu mersul  ei procesat ce producea valuri de nectar. Era ca o ploaie de vară producătoare de fantazii.

Doamna făcuse un tratament la Bruxelles  cîțiva ani. Suferea de o nedesăvîrşire de înger, nu se lăsa răsfoită, divulgată, nu voia ca cineva să îi memoreze tăcerea dintre cuvinte sau confesiunile genunchilor cînd erau îndoiţi. Îi plăcea să se ascundă între versuri. I se părea singurul loc din lume unde se dezbrăca fără să devină melancolică. Aici, nu  mai era nevoită să pornească aparatul de împrăștiat umbrele rămase în jurul inimii.

Nu cred că suferea pentru că ceața se dădea din fața ei ca și cînd   ar fi avut capacitatea  să scrie istoria lumii pe balonașele de apă. Venise la mine, ştiind că sînt un romantic și pot  face respiraţie gură la gură firelor de iarbă care au suferit un preinfarct. Prescriam cele mai bune reţete de singurătate cînd florile orbeau din cauza toamnei. Ca să uit cum niște mizerabili îmi siluiește patria îmi deschisesem un laborator din resturile unei toamne pentru îndreptat tulpinile  trandafirilor.

Legătura ei telefonică cu Dumnezeu nu era întreruptă, deși îi ascultau covorbirile și oamenii de zăpadă îmbrăcați în uniforme de frig însă nu mai putea suporta prezentul. Prezentul este ca un doctor ce își tratează pacienții cu țigări de cea mai proastă calitate. Se numeau țigări sociale și aveau capacitatea de a-ți jefui demnitatea. Suferea. Dacă avea mîinile ocupate putea porni liftul  cu sfîrcurile. Fiind profesoară de geografie mondială cînd a vrut să fixeze mai bine harta țării, din neatenție, a înțepat-o în dreptul Bucovinei și Moldovei. Și azi sînt două goluri unde dorurile noastre și-au făcut cuiburi. Fără să vrea în una din zile a rănit cu sfîrcurile lumina și nu curs din ea sînge, ci viitor.

Sînt totuși neîncrezător în  acestei doamnă. Îmi este teamă ca vreun străin să nu încerce să îi dizolve sfîrcurile cu gura și nu mai are cu ce să mă facă  neliniștit. Mi-e teamă că dacă  nu își găsește o justificare a călătoriilor ei pe aceste drumuri ireale  mi se ia dreptul de a iubi. Nu mai am cu ce nega bezna. Trupul ei este unitatea de măsură a existenței mele și chiar dacă mă va nedreptății prin înstrăinare, nu voi accepta să-mi plătesc libertatea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu