luni, 9 decembrie 2013

Sînt adeptul importului de canibali pentru a-i consuma pe cei alteraţi din politică şi care fac braconaj cu idealurile noastre

Nu ştiu dacă blocurile au fost construite pentru a ne arunca de pe ele, dar dacă ar fi să-mi iau zborul de pe unul nu cred că voi mai descoperi vreo nouă formă de aripă, păsările mi-au luat-o cu mult înainte. Singurele forme disponibile sînt aripile care îmi cresc în interior şi nu au nici o relevanţă, nici pentru scumpirea aerului, nici pentru găsirea traseului optim al libertăţii.  Aici unde trăiesc eu, adică în mine, sînt din ce în ce mai puţine opţiuni chiar şi pentru visele mele. Îndeletnicirea mea de bază este supravieţuirea.Chiar dacă vrei să fii un om cumsecade cu sentimente bune, nu o poţi face pentru că ţigăneala din ţară au determinat şi statuile să scuipe.. Într-o lume care pune untură între cuvinte ca să aibă spaţii albe şi propoziţiile să fie mai alunecoase nu poţi, decît să gîndeşti cu defecte dacă vrei să ţi se dea bună ziua.

Acum sînt  fericit şi parcă mă exprim pe înţelesul clasei muncitoare. Nu m-am mai simţit aşa de bine din deceniul trecut cînd într-o dimineaţă m-am trezit cu inima mărită de încăpea toată lumea în ea.. Fusesem propus în colectivul de extragere a numerelor la loto și speram că de această dată mă voi îmbogăți. Stocurile mele de melancolie erau pe sfîrșite ceea ce îmi dădea libertate să mă deghizez  într-un sfînt care se bucură de bunurile planetei inclusiv de acelea interzise în post. Dacă cineva dă mîna cu mine i se evapore hainele. Evit să ating femeile pe stradă sau magazine pentru că risc să mă trezesc cu ele goale în faţa mea. Nici nu știu din ce cauză mă simțeam așa de bine, nu fusesem în nici un război ca să fiu medaliat, nu descoperisem în scrisorile nici unui rege ezitările de a-şi chema servitorul în pat. Cred că talentul de a fi fericit vine aşa dintr-o dată ca o oficialitate să-şi ia şpaga.

Fericirea  era ca o adiere ce traversează saloanele unui spital de nevroză. Credeam că este o imprudență a vocației mele de a mă deosebi de ceilalți. În ciuda eșecurilor mele repetate căutam să mă afirm prin negații provizorii, prin aventuri individuale cu metaforele, deși știam dintr-un sondaj făcut printre generalii exuberanței că lumea nu-l mai citește nici pe Tolstoi, dar pe unul ca mine care nu știe, decît să facă scări din ignoranţă și inocență pe care să urce primăvara în copaci. Făcusem rost și de o trusă de gesturi personalizată care să facă din mine un disident al celor care au prea multă răbdare. Contestam vehement numerotarea caselor pe teritoriul patriei pentru că îmi dădea sentimentul unei libertăți incomplete. Miile de poziții în care se poate săruta o femeie voiam să fie una din anexele   constituției, datoria externă a țării să fie dată în mirese cu prețul a zece miliarde fiecare. Eram susținătorul importului de  canibali. Unul la zece mii de locuitori pentru a consuma pe cei alterați iremediabil de politică și minciuni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu