joi, 12 decembrie 2013

Mi-ar fi plăcut să fiu pictor să îl pot consulta prin intermediul luminii pe Dumnezeu ca să înţeleg de ce ţara tace a mormînt


Mi-ar fi plăcut să fiu pictor. Într-o pensulă poţi ţine depozitat soarele toată iarna, în alta anotimpurile infidele care se grăbesc să ne părăsească și să se ascundă în memoria cerului, uitînd macii aprinşi în lanul de grîu. În ochii unui pictor nimic nu îmbătrîneşte, lumina este chinuitoare ca o iubire, dar sînt şi semne ale dezordinii  cînd dimineaţa pozează sexi acompaniată de un cor de greieri. Pictorul poate reface figurile unui timp dispărut, poate însufleţi detaliile unei slăbiciuni. În tablourile lui poţi găsi împăraţi ce deschid biblia cu sabia, forme pe care nici un aparat de fotografiat nu are hărnicia şi priceperea de a le zugrăvi.

Dacă aş fi fost înzestrat cu acest har nu aş fi pictat marile palate din Babilon, nici cîmpiile fecunde ale Bărăganului la care trebuie să fluieri să se dea din faţa ploii. Nu, mi-aş fi luat şevaletul, ambalat într-o foiţă subţire asemănătoare unui suspin de adolescentă și cu cîteva flori în buzunarul de la piept să-mi lumineze drumul dacă se întunecă ori vine să vorbească cu mine vreo negresă  şi mi-aş instala atelierul ambulant în faţa sediului partidului ce guvernează ţara.  Aş echilibra lumina pe aripile unei albine şi aş aştepta să vină modelele. Aş vrea să surprind pe pînză misterul pe care doamnele înregimentate politic cu funcţii înalte reuşesc să ţină pe umerii lor fragezi şi rotunzi trupul vlăguit de hoţi şi borfaşi al ţării. Misiune grea, istovitoare, asemănătoare aproape ca destinul unei fiinţe crepusculare.

Aş bănui reliefurile lor apetisante deasupra cărora se rotesc fulgere arogante şi le-aş transpune  în tablouri să le admire poporul. Documentări savante ce le fac trupurile foarte puternice, năucitoare ar trebui să le tratez pe pînză cu solemnitate şi măreţie. Strălucirea lor este foarte mediatizată şi au capacitatea de orbire colectivă. În sufletul acestor doamne se face o selecţia riguroasă şi consolatoare a modestiei. Aşa se  întîmplă cu femeile ce deţin funcţii la partid şi în dregătoriile statului. Într-o asceză ritualică devin brusc cel mai bun material uman. I-au forma unor  cadîne inteligente care sar toate treptele sociale. Responsabil este statutul partidului, dar şi lipsa doamnelor de timiditate ceea ce reprezintă o formă superioară a condiţiei umane. Nu puteau să aibă un asemenea succes sau să aibă o expansiune de notorietate atît de delirantă, decît dacă au de la primărie adeverinţe că la douăzeci şi ceva de ani sînt femei mature.  Nu ar fi putut să se caţere pe cele mai impunătoare fotolii, decît dacă peisajul dintre buzele lor nu ar invita la călătorii palpitante turişti politici decidenţi. Ciorapii negri cu dantele brodate ce le acoperă picioarele cred că au fost cumpăraţi de la magazinul în care mai poţi găsi ţesături pe care le mai au şi muzele plăcerii. Bichinii atît de mici, cît a mai rămas din civilizaţia aztecă, cred că ştiu o limbă ce nu poate fi înţeleasă decît de cei predestinaţi să numere diamante în casa puterii. Aceste femei rămîn o enigmă în metafora noastră românească asemeni sincerităţii în artă.

Cred că Paul Gauguin a plecat în Tahiti ca un sacrificiu de sine, constatînd cîtă dezamăgire îi pricinuiesc oamenii pentru că nu au talentul de a fi fericiţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu