duminică, 29 decembrie 2013

Întotdeauna mi s-a părut că zăpada este o rudă ce îmi urgentează moartea

Am fost primul din oraşul meu căruia nu i-au plăcut aclamaţiile şi care m-am parfumat cu iarbă.
Pe strada aceasta, unde   zăpada nu are periferie, sîngele nu lasă urme, nu am murit niciodată ca să aflu care este legătura între trăire şi prescurtarea cuvintelor sau dacă erorile au şi ceva moral în rumoarea din ele.  
De altfel, cînd ninge mă simt ca un poligon de tragere unde toată lume îmi ţinteşte inima.


Văd că singurătatea alunecă mai repede pe zăpadă decît oamenii şi apropierea de fericire este o îndeletnicire ambiţioasă ce se poate lăsa cu victime.
Deşi, îmi provoc singur visele ca un dresor ce îşi invită tigrii să îl mănînce, văd că jertfa mea nu are nici un ecou în rîndul oamenilor sau al celor care nu mai au voie să se întoarcă în patrie din cauza soluţiilor tragice alese de adevăr.


Nici nu ai crede că indivizii aceştia, care folosesc iniţiala tatălui ca argument suprem al inteligenţei, au inimă dacă nu ar înghiţi tablete de aspacardin şi după modul cum ne lustruiesc viaţa cu şmirghel.
Nici nu îndrăzneşti să mai deschizi un sicriu să nu găseşti mortul fără pantofi şi cravată pentru că oamenii caută alternative la sinucidere unde nu te aştepţi. 


Am încercat să le vînd aripi la preţuri foarte mici, dar nu a cumpărat nimeni. Nici măcar versurile nu le mai folosesc pentru a ascunde femeile pe care le iubesc. Acum poemele au o altă valoare de întrebuinţare, cotemporanii mei aprind cu ele focul în godinul pe care îşi încălzesc zîmbetele.
Au mers pînă acolo, încît primarul mi-a transmis un avertisment scris că dacă mai cotropesc parcul din centrul oraşului cu speranţe o să fie obligat să îl declare zonă interzisă şi aerul  de neconsumat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu