duminică, 8 decembrie 2013

Frigiderul meu s-a dovedit mai iscusit decît un cismar și un medic


În frigider  păstrez emisfera nordică a strigătelor, eșarfa cu care leg la ochi justiția cînd judecă gesturile vîntului sau cutia în care depozitez umbrele. Unii îşi păstrează cartea de identitate, presupunînd că în frig viteza de înaintare a ridurilor peste fotografie este mai mică. Alţii ţin  pansamentele pentru singurătate, orarul cu ninsori, dar și submarine în miniatură ce pot naviga prin arterele femeilor să descopere eventualele ambarcațiuni inamice. 


Frigiderul meu cred este conceput de un subinginer după ce s-a operat de fericire şi nu a mai ştiut să pună la loc componentele. Parcă este rușine să întemeieze o mică iarnă la mine acasă cînd simte cîtă lipsă de căldură există în lucruri, în amintiri, dar și în cuvinte. Este ca o propoziție scrisă cu litere de sticlă prin care dorim să privim decolteul unei femei. 


Stă foarte mult timp gol, stare care nu îl deranjează, dar de cînd cu haosul și țigăneala  din ţară a devenit suspicios. Are ţevile  ciulite să audă dacă se discută ceva despre schimbarea monedei naționale poate devine și el folositor într-o zi, deși este obișnuit cu sărăcia și cu lipsa de zîmbete. Cred că în afară de mine nimeni nu îi vorbește despre zvonurile de la ecuator și tropice. 


Am o  teamă ascunsă cam cum are o clonă față de original să nu înregistreze în cuburile de gheaţă conversaţiile mele cu cîinele.  Dacă nu am cui spune, îi povestesc cîinelui despre cei ce fac evaziune fiscală, despre faptul că și în oraș a apărut o formă stranie de răcoare de cînd patria este un muzeu de ruine în aer liber. Uneori, îi dau şi lecţii de viaţă şi îi spun că rolul de mut îl prinde foarte bine, nu toată ziua să latre ca mine cînd la unul cînd la altul.


Am o jenă față de prieteni. De multe ori caută în frigider corespondența lichidă pe care o primesc regulat de la o podgorie sau ţigări. Acolo le ţin la frig să fie fumul mai demonic și să am impresia că fumez pe un vîrf de munte. Ca să nu îi aud glumind că nu îmi ajung banii de șomaj am împachetat trei cărămizi în foi de staniol, lăsîndu-le impresia că la mine carnea nu-i o problemă, ba dimpotrivă. Prietenii ca prietenii, dar voiam să se simtă şi el în rîndul frigiderelor din această lume, așa cum se simt polițiști dacă au cascheta pe cap. Fără caschetă ideile geniale ale polițiștilor par abandonate.


Acum cîteva zile mi-am cumpărat o pereche de pantofi şi pentru că erau atît de ieftini nu am mai întîrziat să-i probez să nu schimpe prețul sau să mă vadă cineva cunoscut. Mă strîngeau atît de tare de parcă încălţasem o faleză sau  o broască țestoasă. Durerea îmi modificase și scrisul, devenisem nepoliticos. Pantofii aceștia se purtau cu mine mai rău ca organele represive ale statului în condițiile în care la intrare în suburbia mea trona o pancartă care îmi aducea aminte în fiecare dimineață că democrația este singura avere a poporului. Am umplut pantofii noi nouți cu apă şi i-am băgat în micul congelator al frigiderului care își avea sediu în partea de sus, avînd credința că acest lichid îi va lărgi. Observasem că apa este cea mai puternică de pe pămînt, ținea vapoare, balene, iar cînd luna cobora pe suprafața ei nici nu simțea. După ce i-am ţinut două zile în întuneric şi frig şi  a ieşit toată durerea din ei, a încetat şi războiul cu picioarele mele. Acum pașii mei se corectase și revenise la autoritatea inițială. Frigiderul meu se dovedise mai iscusit decît un cismar și un medic la un loc. Vă gîndiți cîte idei ar fi rămas neconsumate în prezența acestei suferințe?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu