sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cu ocazia sărbătorilor s-a dat o linie de metrou în folosință avînd ca valoare de întrebuințare sinuciderea și toți cîinii au fost tratați de prostată

M-am operat de voce, vanitate, de o oarecare trufie țărănească ereditară, de toate tipurile de proteste  înainte de sărbători. Am montat o cameră de luat vederi în artere să nu primesc vreun mesaj de la Dumnezeu și să nu îl observ. La fereastră am instalat un contor să numere fulgii de zăpadă şi pentru orişice eventualitate am încropit un garaj pentru sănii poate trece cineva cu cadouri prin cartier. În acel moment am constatat că o femeie se rătăcise prin inima mea și mă obliga cu forța economică a sînilor să îmi pun semnătura pe partea trupului ei unde se vorbește în șoaptă.  

Ţinea post, mi-am dat seama după faptul că oglinda în care își privea dorințele se crăpase și din cauza fanteziilor i se mărise sfîrcurile ca niște căpșuni. Nu am întrebat-o pe unde a umblat că oricum mă minţea. Avea trupul plin de îmbrățișări ca niște vînătăi pricinuite de săruturi. Tăcerea nu mai durea și putea să înceapă să ningă, deși nu îmi planificasem  să visez. La sfîrşitul fiecărui an se repatriază o parte din tinereţea mea, dar nu mă găseşte niciodată acasă, sînt plecat în lume. Pentru că nici un om nu este îndeajuns de iubit, nu ştii cu cine te trezeşti la masă. Dacă vine cineva şi-mi bea toate sticlele de vin sau vreo regină care nu a mai avut timp să sărute toţi supuşii şi-mi cere la desert valuri marine de unde să-i aduc că eu, nu posed decît unduirile din pahare stîrnite de zîmbetele dintr-o fotografie veche.

Oraşul e plin de ghirlande şi luminiţe ca oamenii străzii să-şi poată număra bănuţii  găsiți pe jos şi nimeri crîşma. Bine că s-a electrificat toată ţara că stelele nu mai făceau faţă. Oraşul nu mai foloseşte farduri ieftine ca altădată şi cîntecele de sezon nu mai dorm prin pubele. Este frumos. Nu am curajul să calc iarba uscată din parc să nu schimb data solstiţiului. Înaintez uşor printre pensionari ca printre nişte ramuri pline cu zăpadă să nu le scutur. Tristeţea abandonată pe asfalt e călcată de ei în picioare, dar tot nu reușesc să găsescă drumul pentru a afla încotro se îndreaptă omenirea. 

Ştiind cît de bine se păstrează anotimpurile în alcool am intrat în vorbă cu un cerşetor ce părea un flacon cu spirt care în locul capacului avea un păr mare şi răvăşit. Ca să-i dezleg vorbele i-am arătat o bancnotă de cincizeci de lei. Palmele i s-au denivelat, ochii lui tociţi se umpluse de pajişti, iar hainele i se oprise din sîngerare. Ce îţi doreşti de sărbători, l-am întrebat la ureche, să nu mă audă primarul care tocmai eradicase sărăcia cu cîteva zile în urmă. Vreau, îmi spune, ca sticlele să semene cu femeile şi să aibă acelaşi număr de găuri, maşinile să se transforme în sarmale, băncile din parc să fie prevăzute cu sobe. Dacă există vreo putere în cer să dea iarna mai încet, să-i facă crivăţului o autostradă separată, iar cîini să fie trataţi de prostată. Era necăjit că anul trecut nu l-au lăsat să voteze pentru că nu are adresă şi carte de identitate, în schimb acum era fericit  că guvernul legiferase sinuciderea în masă fără să ne mai urcăm pe blocuri. Se dădușe o linie de metrou în folosință numai cu această valoare de întrebuințare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu