luni, 30 decembrie 2013

Chiar dacă vremea mi-a ajuns pînă la brîu tot aş dori să fiu torturat de nişte sîni în mijlocul unui lan românesc de grîu

tolerant care mă lasă să mă îndepărtez de mine fără să arate vreun regret sau să fie îngrijorat că mă va pierde. Întotdeauna am locuit lîngă Dumnezeu şi nu am ştiut, credeam că este stăpînul pădurii care o păzeşte să nu cotropească oraşul.Mi-a ajuns vremea pînă la brîu asemenea unui lan de grîu

Văd cum amprentele mele se modifică în fiecare primăvară. Am început să am o relaţie sporadică cu noul mileniu. Am început să uit cîmpiile cu maci incendiari ce mă ajutau să funcţionez fără să irit pe aproapele meu, chiar dacă el, aproapele meu,  într-o manieră primitivă făce experimente cu inima mea.

Mi s-a modificat şi caligrafia de cînd nu am ştiut să răspund la întrebarea; "De ce încerc eu să mut continentele de la locul lor că s-ar putea să vărs vreun pahar cu apă". Mi-am micşorat şi semnătura proporţional cu timpul care a trecut. De fiecare dată ţărîna proaspătă de pe colina unde m-am născut vrea să mă îmbrace, sperînd că nu o să mai simt greutatea universului pe umeri.

În schimb ador publicitatea pe care fesele femeilor o fac viitorului. Capacitatea lor de a mării valurile cînd privesc marea doresc să o descriu într-o carte care să devină lampă cosmică. Cînd recitesc cîte un vis despre vreo doamnă care îşi petrecuse timpul liber  printre idealurile mele şi văd că acesta nu are nici o erată îmi dau seamă cît de obraznică este lumea în care trăim că nu a făcut din fericire principala noastră îndeletnicire.

Am fost primul din generaţia mea care în locul bornelor kilometrice am pus tufe de trandafiri care am învăţat să dizolv sfîrcurile cu gura chiar dacă zahărul nu îmi mai răspunde la salut. Am fost întîiul care nu a putut adormi niciodată, decît furînd somnul din pulpele unor tinere. Nu am tuşit niciodată mai tare ca un adolescent îndrăgostit să nu mi se scuture visele. Am ocolit grajdurile politice ca să ajung la femeia a cărei trup unori pare un comunicat de presă scris de privighetori. Alteori pare o apă adîncă cu muşchi şi îmi place cum mă inundă, parcă ar fi cîntecul unui pîrîu, deşi vremea mi-a ajuns pînă la brîu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu