vineri, 29 noiembrie 2013

Sînt atît de multe locuri în această lume unde îți este rușine să fii fericit

Îţi este ruşine să fii fericit în această ţară cînd vezi că duminicile mor din cauza programului prelungit al sărăciei, cînd oamenii se trezesc luni dimineaţa cu mai puţine bucurii, cu iubirile obosite, cu speranţele prăbuşite într-o oglindă imensă. Nu mai îndrăzneşti să zîmbeşti cînd prezentul merge ca o maşină dărăpănată, cînd un surdo-mut e ghidul zilei, cînd purtăm pe noi tricoul biciclistului ce a ocupat ultimul loc.  


Dacă doi tineri se sărută pe trecerea de pietoni oamenilor li se pare o agresiune într-un salon de gravură ca şi cînd sărutul lor ar fi o semnătură pe un document să le rechiziţioneze pantofii sau napolitanele din sacoşă. Ce vreţi, absurdul s-a mutat pe bulevardele noastre şi miroase ca o capră care suferă. Cerul este o zambilă care după ce a fost mestecată de politicienii a fost pusă la loc fără albastru din ea. Își fac propagandă.


Hainele care merg pe stradă nu sînt locuite de nimeni. Proprietarii au plecat spre nicăieri. Singurătatea este singurul pat mai rezistent unde poţi aţipi, numai femeile ce poartă  un copil în uter, nu sînt singure. Mă simt ca un evadat ascuns în lanul de grîu la vreo cîţiva metrii de secerătoare. Viitorul acestui popor a intrat pe mîna unor muncitori necalificaţi care îl decupează după forma aripilor gîndacului de Colorado. Speranţele pe care ţinem în butoaie de plastic s-au acidulat și regretele au parvenit.


Yalele de la uşile tinerelor soţii sînt ruginite. Vîntul nu se opreşte pînă nu numără toate lacrimile concetățenilor mei şi pentru că îmbrăcăm pijamaua pe dos să pară nouă visele fug şi nu mai avem cu ce să ne curăţăm subconștientul. Idealurile au fost retrase din circulație și acum stau garate într-o gară părăsită. Oraşul nu mai seamănă cu ce a fost, deși am vrut să fac un credit la bancă să îl cumpăr și să las pădurea să îl cotropească. Nu am avut cu ce garanta o asemenea sumă de bani, mi-au spus că dosarul în care capsasem mii de cuvinte nu reprezintă un bun imobil. Acum  aşteaptă să plece şi el în exil împreună cu niște feciori de țărani, dar nu s-au hotărît încă în ce țară să plece, Spania sau Italia. Din parcuri umbrele se retrag în noi şi ne provoacă riduri, munţii dau drumul la tone de nervi în prăpăstii, iar unii dintre vecinii mei si-au zidit ferestrele. S-a împuţinat căldura în oameni, timiditatea este un examen pe care îl trec toţi. 


La fereastra doamnei unde am curaj să mă dezbrac fără să mă filmeze este lumina stinsă. M-am întors acasă ca un obiect fără funcționalitate și valoare de întrebuințare, deși plecasem în lume să mă perpetuez. Aș fi fost mulțumit, măcar să îmi mai găsesc numele întreg pentru că este atît de imprudent că se lasă scris pe toate petecele de hîrtie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu