joi, 28 noiembrie 2013

Faptul că zăpada nu este trecută pe harta orașului meu de fiecare dată cînd vine îmi găsește cuvintele desculțe

Cînd ninge visele devin supraponderale, oraşul pare prins într-un ceremonial de adio şi un cor antic interpretează piese despre lipsa de sinceritate a tăcerii. Frigul stă ţărăneşte pe acoperişuri cu procura dată de polul nord să îngheţe toate melancoliile şi să transforme lacrimile în rubine. Nu prea mai simt miros de femei îndrăgostite   pe străzi. Nu interesează pe nimeni că guvernul a dat o ordonanţă să mîncăm silenţios, să ne spălăm în şoaptă să nu mai facem din sărăcie brelocuri şi să nu mai atîrnăm de gît dezamăgirile ca pe nişte lănţicuri de valoare. 



Filmez cu memoria cum harta cartierului devine din ce în ce mai incertă. Resturile de zbor a unor păsări întîrziate cară cerul de la un nor la altul. Nopţile se lungesc ca picioarele unor prostituate, în antreul celulelor prezentul este fumat ca un tutun ieftin pe care îl fumează soldații,aerul își sistează relațiile comerciale cu iarba. Copacii sînt ca nişte bărbaţi ce aşteaptă să intre între nişte coapse calde, dar pentru că au şi ei o spaimă de sărăcie se fac că moţăie. Doamnele par nişte foi albe în această bibliotecă de ceaţă, aşteptînd să vină cineva şi să-şi scrie gîndurile pe ele. La atîta eternitate adusă de  zăpadă ar accepta şi mîzgălituri. Acum, le poţi traversa venele pe ascuns. Nu trebuie strînse nici prea tare în braţe să nu le răvăşeşti bătăile inimii şi să încurce zilele săptămînii.




Gesturile noastre par festive. Ne uităm cu coada ochiului să surprindem vreo vulpe argintie, ieşind dintre blocuri ca să sperăm că prietenia nu este întotdeauna impostură inteligentă. Regretele sînt trimise în misiuni diplomatice să nu rămînă gravide şi să ne facă de rîs în cartier. Ne ferim unii de alţii să nu se audă în noi cîntecele nepămînteşti însă nu avem ce face, ţinem viitorul la uşă ca pe o fiară sălbatică pentru că ne mănîncă idealurile. Dacă vedem vreun rănit de singurătate avem pornirea de a-i face respiraţie gură la gură, îi dăm pastile de răceală, îi împachetăm în ziare cu ştirile la zi, dar nu ne trecem prin cap să îl întrebăm dacă nu cumva vrea să se lase de trăit. 


Cînd viscolul, acest criminal îmbrăcat în costum alb, coboară în anumite provincii neumblate din oameni, uneori îi face mai buni. Politicienii îşi închid minciunile cu yale, preoții sparg cu vocile lor zodiile și cerurile alunecate unele peste altele renunță la o parte din moarte, făcînd loc îngerilor să vină spre oameni. Veșnicia în  noi se aprovizionează cu tirurile. Poate ar trebui să ningă tot anul dacă nu ne-ar fi teamă de amintiri ca de o mînă tăiată. Sînt sătul de meseria de a fi om. Nu cred că este prea multă vulgaritate din partea mea dacă îmi doresc să fiu singur în fața zăpezii. Cînd mă gîndesc că pe lumea cealaltă omul are parte de o asemenea simplitate, cîmpuri nesfîrșite de nea, nu mai sînt dispus să disprețuiesc atît de mult moartea. Vorba unui prieten înțelept, dacă ai la cine să te împrumuți un băț de chibrit să aprinzi focul și niște sîni la umbra cărora să desfaci capace la sticlele de bere înseamnă că nu ești complet ruinat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu