duminică, 10 noiembrie 2013

Emoțiile îmi provoacă atîtea cicatrice că risc să regret erorile pe care nu le-am săvîrșit

Am rămas cu sechele emoționale după instaurarea capitalismului în creierul meu și asta după ce nu aveam încredere în mine absolut deloc. Acesta este motivul pentru care eu de ziua mea petrec singur în fața oglinzii pînă  cînd respectul uman se transformă în singurătate și zborul poate fi folosit și în alte scopuri, decît să terorizeze norii. Îmi scriu singur viramente false, cecuri fără acoperire, cărți poștale în care sper să se strecoare vreo femeie pe furiș. Cred că mi-au  rămas atîtea cicatrice pe suflet, pe piele și pentru că locul în care m-am născut s-a scufundat și am pierdut adresa copilăriei. 

Nimeni nu știe cauza dispariției acelui pămînt care era aproape de capitala țării, iar supoziția precum că lumina a fost prinsă în flagrat, mituind cîteva poeme scrise de mine pe floarea soarelui este total falsă. Primele litere le-am scris primăvara cînd frunzele erau mici ca o limbile de furnici. Toamna cînd frunzele ajungeau la maturitate literele erau mari și se vedeau de departe. Cînd vîntul le răvășea  alcătuiau fel de fel de texte, unele pline de talent însă cele mai multe îndemnau oamenii să moară, folosind argumentația pe care de obicei o lasă tehnicienii frigului sub forma unor instrucțiuni de folosire a frigiderelor cînd vrem să facem cuburi de gheață.

Urmele lăsate  se văd și pe întuneric, poate pentru că îmbătrînesc  mai repede noaptea. Sechelele au o legătură moleculară cu dragostea, altfel nu ar străluci ca dîrele desenate de meteoriți. Cînd m-a părăsit ultima femeie a lăsat la locul de muncă un dezastru, aerul era așa de rarefiat că umblam cu butelia de oxigen după mine, aparatele cu care contorizam iubirea erau aruncate pe jos. Inima îmi era făcută praf. Plecase în grabă pentru că în amantul o aștepta în fața primăriei cu motorul pornit. A trebuit să angajez o croitoreasă de lux să mi-o repare, numai că mi-a rămas cîteva zîmbete înfipte în epidermă ce îmi provoacă niște mîncărimi suspecte. Nu-mi trece chiar dacă iau vitamine pe care le iau și îngeri să pară triști cînd murim. Singura soluție ca să îmi treacă este să mă scarpin ori cu o răză de soare care ajunge prima la fereastra mea ori cu un fir de păr creț și disident de la o tînără care pînă acum nu a exportat nici un ovul .

Par un gladiator roman cu atîtea cicatrice pe mine. Multe din sechele sînt ca niște vicii europene, dar lumea mă privește curioasă ca și cînd aș fi o apă neparfumată care nu are mijloc de propulsie. Mi s-a modificat și mersul, acum pașii mei au nesiguranța picioarelor unui poet ce se duce la bordel. Salut numai pe cei cu sprîncenele arse de dragoste și mă deplasez cu degetele depărtate unul de altul ca și cînd aș trece mîinile prin părul vîntului să îi dau jos frunzele uscate din păr. Sechele naive rămase în urma agresivității emoțiilor. Uneori visez că le pot folosi să fac rost de bani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu