marți, 15 octombrie 2013

Viaţa noastră este un text scris pe zăpadă cu foarte multe erori datorate curajului de a visa

Viaţa noastră este ca un text scris pe zăpadă. Cînd este vorba despre fericire cuvintele sînt atît de prescurtate că nu prea se înţelege mare lucru. Dacă nimereşti pe lumea aceasta într-o perioadă în care se fac simulări pe pămînt despre cum trebuie să arate o revoluţie nu ai nici o şansă să descoperi punctele cardinale şi vei rămîne dezorientat pînă vei avea curajul să spui tot ce ai pe inimă.

Este adevărat că aici unde locuiesc eu, într-o suburbie  nu se citeşte nimic în afară de horoscop se moare foarte uşor şi nu ştie nimeni. Nu îţi poţi îmbogăţi vocabularul, nu doreşti să laşi însărcinată vreo femeie, iar păpuşile cu piciore de plastic se îmbolnăvesc de plămîni şi nu mai pot plînge. Cu toate acestea cunosc un ratat şi mai desăvîrşit ca mine, o cunoştinţă care şi-a desemnat în fiecare săptămînă cîte o patrie.

Înainte aveam obiceiul să beau cafeaua numai lîngă statuieta pe care o aveam în cameră, reprezentînd-o pe Venus din Milo pentru că ea nu-mi putea vărsa ibricul, dar acum de cînd viitorul este un timp plin de primejdii o beau în pat acoperindu-mi şi capul  cu o pătură că pe întuneric asimilez mai repede cofeina. Acesta este şi motivul pentru care, cînd citesc o carte de război cu  răni și sînge, invit pe cineva de la medicina de familie să stea lîngă mine să nu mi se facă rău din cauza atîtor atrocităţi. Cînd este disponibilă doctoriţa aceea de scîrţie podeaua sub frumuseţea ei deschid unul din volumele groase ale lui Tolstoi ca să nu o mai las să plece nici noaptea.

E greu la noi în această suburbie, oamenii nu mai au unde să ţină mărunţişul pentru că şi-au cusut buzunarele cînd au aflat că guvernul s-a operat la mîini în Austria, lungindu-şi braţele pentru a fi mai convingător în a aduna birurile. Nu mai claxonez păsările cerului  să se dea la o parte că sînt aşa de ameţite de ce este la noi în ţară că nu mai au nici puterea de a visa. Nu mai vreau să ştiu secretele altora că îmi creşte concentraţia de orgoliu în sînge. Nu o să mai intru în nici un muzeu să nu creadă lumea că port aceeaşi pereche de şosete un anotimp întreg ca să nu modific mirosul din sălile vizionate. Nimeni nu mai are convingeri în patria mea și îmi este foarte uşor să tastez numărul veșniciei la telefonul mobil că moartea îmi răspunde imediat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu