vineri, 11 octombrie 2013

Toamna semăn cu tata și avem aceeași poziție a trupului cînd ne pregătim să evadăm în lumea cealaltă

Toamna cară cu roaba florile sub pămînt. Cred că pregătește vreo expoziție de amintiri sau își scrie autobiografia cu petale asfințite. Nu știu ce o face cu semințele că sînt așa de somnoroase de nu mai trebuie supravegheate de nimeni. O vad obosită parcă ar fi la capătul unei ultime îmbrățișări. Nici ploaia nu mai are nici o teamă că o să facă găuri în singurătate, păsările au făcut o revoluție fiscală și nu își mai înregistrează zborul la fisc. În acest vacarm produs de frunze după ce au fost grațiate și au luat drumul emigrației nici mașinăria veche a regimului nu se mai aude. Nu se mai aud nici strigătele  frigului împarțind împeriul tăcerii în provincii.

De fiecare dată cînd toamna începe demolarea pe drumul pe unde vine și noaptea apare un bărbat înalt, mergînd ca și cînd s-ar întoarce din războiul lumilor sau de pe un șantier arheologic unde  oamenii  caută amintiri din locurile natale. Dacă îl privesc mai atent seamănă cu tata. El avea o poziție a trupului pregătită să evadeze în lumea liberă, întîrzia cu privirea minute bune cînd vedea cîte un copac crescut cu trunchiul strîmb. De cele mai multe ori înlocuia cuvintele cu o privire ce purta semnalele unui far de la țărmul mării. Dacă îl îndemna cineva la fericire, mai întîi stingea între degete țigarea care întotdeauna era pe sfîrșite, se uita în jur să vadă dacă nu este vreun polițist prin apropiere și zicea; ”Mama ei de fericire, unde ai văzut tu o asemenea arătare pe pămînt. Pe unde  bîntuie  își mutilează proprietarii ori îi transformă în niște idioți.”

Bărbatul nu avea de gînd să se întoarcă acasă după cum traversa podurile din oraș și admira apele în activitatea lor de uitare, după cum oprea în dreptul tarabelor pline cu pliante către stele. Nu-i trecea prin minte să cumpere ziare să vadă ce mai face țara, mai respiră, mai sînt căprioare prin păduri să poarte eleganța  națiunii, să păstreze timpul liric nealterat. Imperturbabil urma străzile netrecute pe nici o hartă, brațele începuse să-i ningă liniștit, deși mai era vreme destulă pînă la venirea iernii. Se observa de departe cum se desparte de lucruri. Mai întîi le modifica forma, le dădea stingerea ca unor prizonieri pentru că din această lume se pleacă fară simtă cineva. Evita cu modestie să fie recunoscut de cineva pentru a nu declanșa în el vreun virus diplomatic care să îl oblige să explice unui firelor de iarbă  de ce viața este așa de scurtă.

În cele din urmă bărbatul a intrat într-o librărie și a cumpărat o carte. După cîteva zile prietenul meu îmi dă un telefon și mă întrebă dacă am găsit  ultima cartea de nuvele scrisă de Alice Munro, noua laureată a premiului Nobel pentru literatură, pentru că m-a văzut din mașină intrînd în librărie. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că eu, toamna semăn cu tata.

Un comentariu:

  1. Greu de văzut o astfel de arătare, şi mai greu de prins!
    Scrierea ta mi-a adus în memorie poezia "Convieţuim" a lui Păunescu. Convieţuirea ne face să semânâm din ce în ce mai mult unul cu celălalt, până la identificare. Sau poate toamna, sau poate arătarea ce ne face să părem idioţi! Tu ştii mai bine...

    RăspundețiȘtergere