duminică, 20 octombrie 2013

Sînt atît de complexat în fața aparatelor că uneori cred că visează ele în locul meu

Ca să văd ce se mai întîmplă în inima mea, cine a mai plecat sau cine a mai venit, trebuie să-mi deschid nasturii de la cămașă cu telecomanda. Iubita mea nu-mi dă drumul în casă, decît dacă sînt încălțat cu pantofii cu girofar. În camera unde facem dragoste există un sistem electronic de stingere a incediilor care pornește de fiecare dată cînd temperatura doamnei depășește un prag de căldură prestabilit de fabricant. Pentru a preîntîmpina risipa de apă care vine din tavan și nu a-mi uda cureaua de la pantaloni am renunțat  la pat și folosim un covor de iarbă care are proprietatea de a absorbi căldura. Am și grijă ca ea să stea cu spatele spre mine să îi acoper fesele cu trupul meu ca  senzorul de inundație să nu se declanșeze. Ținînd-o așa strîns de umeri  văpaia emanată este  asemănătoare căldurii de la tropice și nu de la ecuator.

Unii dintre compatrioții mei au obiceiul de a se duce la film după ce capitulează în fața suferințelor, crezînd în virtuțile terapeutice ale cinematografului pe care îl consideră un fel de paradis ce rulează pe o pînză. Pentru a li se diminua gradul de emoție femeilor, iar bărbații să nu își mai demonstreze statutul social prin numărul de erecții, la intrare spectatorii primesc cîte o pastilă de rîs. După ce medicamentul își face efectul ajung să rîdă unii de alții cum se întîmplă și la mine pe scara blocului sau la servici. Prietenul meu, cu  cîțiva ani buni în urmă, a înregistrat cu ajutorul unui aparat de mare sensibilitate toate zgomotele pădurii. A imprimat pe bandă privighetorile în timpul concertelor, mierlele încercînd să transpună atmosfera pădurii pe note. Are înregistrată și viclenia unui vulpoi ce nu știa vocea cărui parlamentar să o imite să-i facă pui unei vulpițe. De atunci nu a mai ieșit din casă, ascultă zilnic foșnetul codrului, spunînd tuturor că trăiește în mijlocul naturii.

Totul s-a modernizat. Aștept să se descopere mașina de rotunjit cartofii, o oglindă de grăbit înserarea, sonerii pentru anunțul evenimentelor nedorite, ceasuri care să ne arate viteza de îmbătrînire. Ne trebuie neapărat în viitor balanțe pentru a ne cîntări umbrele, pahare în care să ne păstrăm prospețimea, termometre pentru măsurarea obrăzniciei, nesimțirii și o nouă unitate de măsură pentru a afla suprafaţa melancoliei.  Nu ar fi rău într-o lume democratică și capitalistă ca a noastră fiecare femeie să fie obligată printr-o ordonanță de urgență să poarte între sîni un semafor al iubirii pentru a elimina odată conflicte inutile dintre domni și doamne. Este aprinsă culoarea galbenă, fără să mai arzi cuvintele inutil, ești invitat să aștepți pînă îți vine rîndul. Nu este exclus să mori așteptînd. Mi-aș dori să fiu împuternicit de consiliul local să legitimez vîntul, dar să am  împuternicire și de a-l interoga. Vreau să-l îl întreb cum se simte el cînd mîngîie  coapsele doamnelor pe care eu le doresc atît de mult și el își permite orice. Dacă va fi arogant cum se întîmplă de fiecare dată cînd vreau să vorbesc cu el am să îl implor să  dea dovadă de prudență și să nu le lase însărcinate, că și așa sîntem un popor aerian de parcă ne-am duce viața mai mult pe acoperișuri.
Îmi pare rău că nu am putut să aleg să trăiesc în secolul trecut să nu mai am atîtea complexe în fața acestor noi aparate care ne măsoară  sinceritatea, voința și chiar cît mai avem de trăit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu