miercuri, 9 octombrie 2013

Nu vreau să transpir la cererea publicului pentru că nu-mi iese bine decît la bis

Trudesc ca un fir de iarbă douăzecișipatru de ore pe zi să îmbătrînesc. Am și o foaie de parcurs pentru a mă achita de sarcinile trasate și a mă încuraja să-mi consolidez o demnitate melancolică. Pentru că am înțeles că nu mă mai pot întoarce înapoi, chiar dacă am participat la jocurile olimpice de a nu mai vorbi niciodată despre moarte, m-am hotărît să nu mai fiu prea disciplinat cu viața mea. Nu mai respect traseul nici orarul de a dispărea.

Regizorul acestei călătorii a trecut negru pe alb, cît să fiu fericit, cît să fiu bolnav, cît să stau înarmat cu nevrozele la modă ale secolului pentru a speria toamnele. Nu o să mai ies nici în afara orașului, acolo nu există canalizare unde să-mi arunc onorea. Transparența comportamentului meu nu m-a ajutat cu nimic. În urma pașilor mei rămînea un text în care se putea citi limpede că moartea înseamnă visurile obosite, idealuri amînate și o stare de contemplare a iluziilor. Respirația devine grea cînd se minte și în suburbii, suferința este mecanică, tristețea așteaptă între paranteze să o eliberăm în cuvinte.  Îmi pun mască de gaze  cînd politicienii își fierb în piața publică interesele.

Morţii nu îi pot face carte de identitate. Cînd totuși am încercat să o legitimez, sperînd că o să-i stabilesc domiciliul în altă parte numai în mine nu, domnișoara de la ghișeu mi-a cerut fotografia mea, dar i-am spus că nu mă dedau la infracțiuni să mă substitui altcuiva. Orașele, zăpezile, evenimentele pe unde trebuia să trec le-am ignorat în totalitate. Nu mai doresc la cererea publicului să transpir, să mai fiu politicos sau să-mi dau demisia din funcția de director al fabricii de salivă de lîngă guvern. Un grup infracțional mi-a cerut să falsific o ștampilă și să le emit formulare care să ateste că ziua în care ar trebui să moară a fost amînată pînă vor fi completate toate anexele cu păcate prevăzute de biblie. De azi înainte voi funcționa numai cu trandafiri că de va fi să-mi crească unghiile și după ce mor să îmi miroasă a parfum. Dacă îmi pupă mîna cineva sub pămînt.

Eu cînd îmi doresc ceva mi se îngroașă vocea, cînd vreau să-mi schimb mersul nu mai vorbesc cu cei din cartierul meu, cînd nu mai ascult de nimeni fac baloane de săpun care funcționează omenește. Mi-am făcut cadou libertatea de a mă privi în oglindă și a mă strîmba la mine poate reușesc să sperii moartea din mine. Mă mișc prin oraș absent căutînd un loc unde  să abandonez moartea ca și cînd aș fi un hoț care a furat o menghină de strîns ploaia pînă mărturisește de unde vine, nevandabilă. Nu o să mai respect nici semnele de circulație pe unde viața mea trebuie să călătorească să ajungă în cer, voi merge asemenea unui delincvent mondial dat în urmărire internațională, încălțat cu șosete încălzite de trupul femeilor să nu producă ecou. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu