marți, 1 octombrie 2013

În România nu sînt spitale pentru a-i trata pe cei care nu mai pot visa

Visăm, în contul viitoarelor dezamăgiri, sperăm, ca cei din jurul nostru să vadă că avem o activitate intelectuală și să nu se mai glumească pe seama noastră că  defectele le transformăm în merite. Spre exemplu,  cît durează toamna eu îmi țin mîinile în buzunare ca să nu se mai îngălbenească ca și cînd aș fuma numai țigări fără filtru. Toamna nu merg cu autobuzul la serviciu. În acest anotimp se fură cel mai ușor dacă te afli în mijloacele capitaliste de transport, din poșete, din sacoșe și toate astea  din cauza ceții, dar și pentru că șoferul este în conducerea partidului de guvernămînt și nu vrea să își piardă electoratul, blocîndu-le activitatea, cu care sînt în relații diplomatice. Conducătorii auto nu mai au oglinzi retrovizoare la mijloacele de transport în comun, motivînd că acestea îi excită cînd privesc în ele și riscă să depășească numărul de accidente planificate.

La ce bun să mai visez dacă mașina mea nu vrea să pornească de cîte ori vreau să plec în cartierul unde locuiește doamna cu care am aranjat să scriem cu trupul fraze pe cearșaful alb. Avion nu am că mi-a lipsit o sută de euro să îl cumpăr, iar păsările cu care mă mai deplasam cîte odată au plecat în țările calde, luînd și dicționarul cu cîntece. A nu mai putea să visezi este ca și cînd ți s-ar arde toate becurile din casă și ar veni un vecin cu un felinar să te întrebe de ce nu mai suporți lumina. A ți se interzice să visezi reprezintă o linie de demarcație  pe care dacă ai face sacrificiul să o treci te-ai simți marginalizat de tine însuți. Lacrimile ți-ar fi tulburi, nu ai mai fi stăpînul tău, nu ai mai avea un loc  ultrasecret în care să îți creezi un univers propriu în care să te comporți ca un tîlhar politicos cu trupul unei femei, salteaua  ajutîndu-te să-i jefuiești  toate bijuteriile.

Cînd nu visezi nu îți mai auzi sîngele curgînd spre lumină, nici ierburile care muncesc de dimineață pînă seara pentru a ne trimite știri de la cei pe care îi iubim și care se odihnesc în pămînt. Aerul îmbătrînește cu o viteză mai mare, îți deschizi un cont în bancă unde să îți depui regretele, hotarele ți se dizolvă, nu te mai poţi scălda într-un bob de rouă. Ni s-a luat și acest drept, ne-au lăsat incompleți. Eu nu mai am capacitatea de a ține o femeie între versuri, nu mai am nici măcar ideea de a scurta plapuma cu treizeci de centimetrii ca să i se vadă sînii și să știu cînd o fură somnul și o duce la vechii ei amanți. Dacă dau de un fir de păr pe picioarele sale cred că că este un obstacol imens ca să merg mai departe, dacă sfîrcurile nu sînt la fel de mari ca cireșele de iunie cred că am greșit drumul spre Ithaca, dacă gura ta nu-mi strînge de pe drumuri săruturile mi se pare că și ovulele îi sînt în primejdie. Faptul că nu mai pot visa mi se pare o boală incurabilă și nu știu dacă mă pot trata în spitalele din țara mea.

Un comentariu: