sâmbătă, 5 octombrie 2013

Dacă ar fi să ascultăm tăcerea din sufletul unei femei în vîrstă am desluși imensitatea unui pustiu

Două babe în mijlocul străzii vorbeau despre faptul că au intrat la menopauză acum un sfert de secol și de     atunci  nu mai au noroc la extragerile loto. Dați-vă din drum, le-am zis, că nu are pe unde trece progresul în buzunarele contemporanilor mei. Treceți dincolo de șanț că insectele nu au curaj să viseze, iarba nu mai vrea să muncească și să despartă prospețimea de umbre. Nu vedeți că scara pe care vă urcați la cer nu mai este luminată, nu vedeți că gesturile voastre sînt pline de melancolii și tehnica pașilor este lipsită de confort.


Nu mai aveau lumină în ele nici să impresioneze o hîrtie fotografică și uitase de mult să pună extaz în cuvinte. Aveau priviri devastatoare, somnul le era pervers, pe sacoșele cu care se duceau la halele centrale să-ți facă cumpărături aveau lipite  reclamele cu diverse produse să nu uite să le cumpere. Trecuse prin multe regimuri politice, dar de fiecare dată se adaptase spaimelor, zvonurilor. Erau camuflate de utopii uscate, erau parcă alcătuite din același material care în timp ce bate vîntul nu se rupe, ci scîrțîie.

Toate femeile în vîrstă nu mai nimic vandabil în ele, pielea lor este o agendă cu eșecuri, parcă intenționat nu-și dau  osteneală nici să  pliticsească. Mă gîndeam că dacă aș fi avea curajul să pipăi cele două bătrîne aș avea experiența completă a unui ciclu al umanității. Li se pare normal că au îmbătrînit și și-au menținut privilegiile ca niște ciuperci ortăvitoare fixate pe trunchiul social al țării. Au un limbaj eretic      propriu apei calde care spală ideile obediente, în care găsim recapitulate toate defectele pe care cineva le însumează într-o viață. Le-au părăsit visele, în propriu lor corp se simt ca niște fantome în exil care își transportă tot mai greu memoria.

Dați-vă din drum că nu are tinerețea pe unde trece. Femeile în unele perioade gîndesc cu dinții, mai ales cînd plouă și sînt alunecări de teren în propoziții, dar aceste două babe nu mai au de mult dantură și-au altoit-o cu plastic. Nu mai sînt capabile să contemple nici măcar toamna, s-au împrietenit de mult cu asfințitul. Se dau jos din pat cînd pămîntul are douăzeci de grade să nu cumva să scape vreo lacrimă și să se transforme totul în deșert. Aceste doamne nu mai pot fi organizate după principiile răsăritului de soare, intimitatea  și-o poartă pe afară, au gafele gata pregătite să altereze aerul. Eu cred că se consideră nemuritoare pentru că sînt mereu balonate. Rușinea le-a fost extirpată și nici bolile nu le civilizează. Cînd babele au funcții de conducere universul este plin de răni și viitorul nu mai are inspirație.

Un comentariu:

  1. O caracterizare foarte corecta a senectutii la sexul slab. Dar, ce placut e sa ajungi acolo si sa nu te mai intereseze nimic! Ai dreptul sa judeci orice si pe oricine si nu mai astepti decat sa mori, este singurul eveniment cu adevarat important.

    RăspundețiȘtergere