luni, 9 septembrie 2013

Suma tristeților pe care le mut cu macaraua dintr-un an în altul provoacă aceste toamne imperfecte

Așa cum zeii au nevoie de vitamine din cînd în cînd și eu am nevoie de emoții perfecte, de cîte o ceremonie în care să fiu declarat cetățean de onoare al unei metafore pentru a costata că mai mor cîte puțin, dar cel mai mult timp sînt viu și pot fuma. Ca să vă conving vă spun că anul acesta mi-am petrecut concediul de odihnă între coapsele  unei femei care era puțin speriată de tinerețea ei. Mai temătoare însă era pentru faptul că fiecare îmbrățișare devenea trecut, fiecare zîmbet se transformă într-o filă ce nu mai putea respira în cartea expasionistă a memoriei. Unele gesturi tandre pe care cu greu aș fi fost în stare să mi le permit în lipsa democrației voiam să nu se sfîrșească niciodată. Sistemul meu de a iriga imaginația ca zîmbetele ei să nu devină erori de mitologie erotică s-a dovedit nerealist. Dacă fericirea este considerată o dimensiune a lumii, alături de singurătate și tristețe, aceasta se poate măsura în milimetrii și provoacă neliniști și insomnii incomensurabile.

Dacă cineva din ceruri nu voia să știu ce știri senzaționale ascult eu în sutienul unei femei, m-ar fi făcut un rîu ca să nu mai fiu un punct fix, m-ar fi făcut un fel de aer care puteam să pătrund în interiorul oamenilor să văd de aproape ce mai pun la cale cu viețile noastre. Pentru că nu sînt decît un obstacol de sentimente în fața nimicului trebuie să-mi programez fericirea, să-mi adun umbrele de podea și cu ele să-mi alcătuiesc un trecut de care să nu îmi fie rușine cînd voi călătări părăsit de cuvinte printre aștri. Ceea ce mă surprinde este modul cum argumentează sîngele meu creșterea de prețuri a iubiri, cum mai adaugă un venit asfințitului, punînd timbre fiscale pe frunzele moarte la care toamna renunță ca o firmă de demolat.

Așa cum sfinții au nevoie de pereți pentru a străbate distanțe stelare într-o coregrafie simplă și eu am nevoie să ies din vîrsta mea și din numele meu să intru pe teritoriul afînat al unei femei să-mi stabilesc o tabără unde să-i ademenesc ovulele. Am nevoie de un abdomen fecund de femeie de unde să răsară soarele. Îmi trebuie o mînă fină și educată să-mi treacă prin păr pentru a-mi mai aerisi visele, pentru a-mi mai vindeca din insuccese. Dacă totuși mă voi hotărî să devin un ratat perfect acest lucru vreau să îl fac pe lumea cealaltă unde oamenii nu mai țin prea mult la convențiile sociale. Chiar dacă pe aici se trăiește ca într-o ogradă cu orătănii domestice tot voi săruta urma lăsată de o femeie în lumină cu riscul că este foarte amară. Trebuie să știu cum mă pot salva cînd sînt dezamăgit de mine însumi, că suma tristeților mele dintr-un an de zile are ca rezultat o toamnă. Chiar dacă nu știu care este cea frumoasă perioadă din viața mea, chiar dacă banii ne-au compartimentat efortul cu bucăți mari de orgoliu nu mai vreau să bărbieresc cadavre ca să văd obrazul lumii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu