marți, 3 septembrie 2013

Nu îmi mai suport mîinile pentru că și-au pierdut tandrețea de a face ca simţurile ei să devină agresive

De la un timp nu mai pot să-mi sufăr mîinile, ca să nu mai pun la socoteală că degetele sînt pline de vînătăi de cîte ori mi le-a prins ea între genunchi. După ce îmbrățișez o femeie sîngele ei face popasuri foarte dese, temperatura în loc să-i crească scade rapid pînă devine exactă și fără viziuni de perpetuare. Am costatat că trupul ei nu se mai grăbește să mă primească în interior, iar  sfîrcurile se află în pragul leșinului, nu ca înainte cînd puteam cu ele să cînt la pian sau să pornesc liftul. Braţele mele par ca nişte meridiane care au învăţat să ţină pămîntul îmbrăţişat la Polul Nord. Pînă acum mîinile mele aveau o relaţie de prietenie cu moleculele din care sînt alcătuite îmbrăcăminţile femeilor, se cunoșteau așa de bine că nu se despărțiau niciodată. De la un timp fustele devenise indeferente la palpare, nu mai lăsau să se întrvadă năzdrăvăniile simțurilor, nu mai voiau să fie o introducere în casa amorului.

Pînă în momentul cînd a fost instaurată democraţia la noi şi eu am fost declarat ratat de lux cu două facultăţi şi o apariţie la televiziunea locală nu era  interzisă privirea insistentă a degetelor în zone în care prezenţa celor din jur nu era bine venită. Degetele mele care nici atunci nu vedeau prea bine cînd alunecau fără să vrea între coapsele unei femei sau săreau un şnur strîns cam fix să ajungă la fese au fost operate la Clinica de oftalmologie din Bucureşti pentru ca privirea să le devină mai ageră. Abia după această intervenţie chirurgicală degetele mele vedeau pe sub fuste mai bine ca la lumina zilei. Nu mai era nevoie să apelez la intermediari, cum ar fi mîna ei să mă conducă pînă la hamacul dintre cei doi sîni unde un grup îngeri albi aşezau aerul de aşa manieră ca să-mi dea o stare euforică. Prin părul ei negru  mîinile mele vedeau ca şi cînd ar fi eclipsă de soare. Priveam diminețile din epidermă ei, mulțimea de drumuri pe unde umbrele din ea se retrăgeau în ape.

Eu am o mică chiuvetă din argint  unde îmi învăţ mîinile să se spele în şoaptă poate în acest fel își vor relua vechile energii. Am adus un specialist în apusuri pentru a le preda cursurile unui ritual de comunicare pe întuneric. Le antrenez reflexele de iubire cu o telecomandă asemănătoare celor cu ajutorul cărora declanșăm ateismul  în privighetori. Cred că boala mea este trecătoare de nu mai pot să-mi suport mîinile. Am mai avut această stare de nu mai puteam judeca realitatea cînd mi-am făcut prima transfuzie de sînge de la un trandafir, dar și cînd neavînd de unde să cumpăr arme am făcut din pumnii mei un spaţiu imens de revoltă. Nu mă aşteptam la o asemenea trădare din partea mîinilor mele ca să nu reuşească ele să oprească cît de puţin toamna care se urcă lent pe trupul ei să nu poată şă-i mai alimenteze cu curent electric buzele care altă dată corectau şi erorile promise de lumină. Nu pot înţelege cum braţele mele care prefaţau iubirea cu politeţe, acum să nu mai poată da comenzi nici cel puţin fanteziilor ce aşteaptă ca nişte zăcăminte stelare în trupul ei. Este posibil ca regimul politic care produce  efecte devastatoare  să fi interzis printr-o ordonanţă de urgenţă ca primăvara să înceapă din mîinile mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu