miercuri, 11 septembrie 2013

De multe ori fac dragoste îmbrăcat să nu se declare legea marțială pe teritoriul țării și să mă găsească gol și transpirat

Prima mea grijă cînd mă trezesc de dimineață este să citesc cîteva articole din constituție, apoi mă uit pe fereastră să văd dacă s-a schimbat ceva în țara mea față de ce era ieri. Cu regimurile astea politice nu știi niciodată ce se poate întîmpla pentru că ei tratează patria ca pe un autobuz școlar care nu mai funcționează și îl duc la un atelierul de dezmembrări. Nu îi interesează că noi nu ne descurcăm fără țară, este ca și cum te duci la la poliție să îți elibereze cartea de identitate fără trup, numai cu sufletul sau cu tristețile. Ne avînd o  poză funcționarului de ghișeu îi înmînezi o bucată de sticlă murdară de țărînă. Fără patrie, nu avem un răsărit care să ne aparțină, nu știm cum să ieșim dintr-un incendiu. Fără o țară natală, nici nu ai pe cine să mai trădezi și bolile nu se vindecă. Nu-i interesează pe politicieni, s-au ascuns după epiderma lor și au cumpărat trupuri de rezervă de vor trebui vreodată decapitate și liniștiți culeg fructe pe alte meleaguri.

Pînă nu s-a aprobat constituția țării nu mi-am construit casă, deși aveam nevoie nu aveam nici un loc unde să-mi depozitez visele. Făceam baie sub cerul liber și îmi era rușine să mă dezbrac în fața copacilor și a trandafirilor din curte. De cîteva ori am chemat ambulanța sub un pretext sau altul și am făcut baie în ea împreună cu asistenta medicală pentru că nici pe ea nu avea cine să o frece cu buretele pe spate. După  ce a fost aprobată am scris constituția pe chirpicii cu paie și bălegar de cal și am înălțat casa cu au ei. Pe toți pereții casei mele modeste erau înscrise articole și paragrafe cu puterile statului. Eram în deplină siguranță, nu-mi era teamă de hoți, nu eram speriat că-mi vine vreo idee de sinucidere. Rămîneau urme pe covorul de iarbă numai cînd puterea îmi micșora salariu. Singurul lucru deranjant, nu puteam să mă îndrăgostesc în această casă. Mă străduiam din răsputeri aeriseam inima de două ori pe zi cu un aer adus dintr-un poem ce mirosea a femeie goală, peste  cuvinte presăram boia dulce de ardei să devină virile, dar toate femeile mă părăseau precum vapoarele pline cu ovule ce se depărtau de farul de țărm, înghițite de ceață.  Mă simțeau că nu sînt îndrăgostit după nasturii de la vestă care nu se înroșeau și se descheiau foarte greu. De cele mai multe ori în casa mea cu pereți democratici făceam dragoste îmbrăcat șă nu cumva să se declare legea marțială pe teritoriul țării și să mă găsească dezbrăcat.

Și ca în orice poveste în care oamenii mint ce vîrstă au, promit că pot îmbăta cai cu o ramură de vîsc și își beau cafeaua din pantofii cu care vor fi înmormîntați, guvernele au început să vîndă bucăți mari din patria mea. Au înstrăinat lacurile și nu mai aveam  prin ce privi cerul ca să fie întotdeauna albastru, au vîndut toate mixerele de pe aceste meleaguri de la care bărbații își învățau iubitele cum să se miște, au negociat la prețuri de nimic mușchii noștri faciali care ne ajutau să zîmbim. Au amanetat lifturile de la blocuri ca sinucigașii să nu mai facă atît efort să urce pîna ultimul nivel, au dat la fier vechi elicele elicoperelor cu ajutorul cărora zburam pînă în vîrful pomilor pentru a culege fructele din livezi. Cu fiecare zăcămînt, autostradă și cuibare pentru porumbei vîndute, costituția scrisă pe pereții casei mele nu mai avea nici o valoare. Așa am ajuns să arunc  săptămînal la groapa de gunoi  cîte doi trei chirpici unde erau specificate averile țării.  În cîțiva ani  casa mea a ajuns ca un muzeu de ruine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu