sâmbătă, 31 august 2013

Viața mi se pare o zi de salariu numai că banii nu ajung pentru toți

Uneori mă străduiesc să îmi închipui cum va fi cînd trupul și sufletul meu se vor despărți pentru totdeauna. Dacă ar fi să am aceleaşi dureri cum am avut cînd m-au părăsit femeile sau cum mă las privit de sus de milioane de stele, nu va fi rău. Cînd am trecut de la comunism la capitalism am crezut că voi avea dureri groaznice, că se va reactiva în mine reumatismul pe care îl purtase și bunicul prin toată Europa în bocanci. Credeam că se va schimba gramatica limbii române și înjurăturile vor fi unele filozofice. Mă gîndeam că nu am cum să-mi scot din cap Capitalul lui Marx, decît printr-o operație pe creier la Spitalul Militar Central unde se duc soldații morți în Afaganistan să fie îmbălsămați și să iasă pe poarta spitalului eroi.

Cînd m-am născut nu am simțit mare lucru, am avut o durere de gît ca atunci cînd întorci capul brusc să privești cine rămîne în urma ta. Aveam sentimentul că sînt un oaspete invitat într-o casă necunoscută în care i se oprise toate cuvintele la ușă să nu regrete mai tîrziu dacă ar fi încercat să compună și să spună vreo frază ca pe cîmpul de luptă. Sper ca atunci cînd voi muri și corpul meu va divorța de lumina din mine să nu simt mai mult, decît adeierea pe care o fac filele albumului anilor în timp ce îl răsfoiești, plictisit, nemulțumit. După ce am consumt mai mult oxigen ca un tractor cu șenile, poate din rația altcuiva, nu am fost în stare măcar ca denumirea unei străzi să poarte din întîmplare aceeiași titulatură ca numele meu, chiar dacă pe stradă aceea nu locuiește nici o femeie și se termina în buruieni. Am militat pentru trezirea la viață a multor vulcani, am încercat să împing pustiul din lucruri sub poza mea de pe cartea de identitate, să trimit gerul sărăciei dincolo de orizontul de unde se vede primăvara, dar de fiecare dată am eșuat, de fiecare dată am fost în postura unei insecte vorbitoare care nu-și găsește loc în insectar.

Dureri repartizate unui om, asemenea unor motoare depășite tehnologic care nu funcționează cu benzină sau păsări călătoare, ci cu victoriile rataților  sînt puse în mișcare numai pe timpul vieții. Nimeni nu s-a îngrijit pînă acum să descopere o mașină de uscat lacrimi, sau un aparat de oprit plînsul. De ce aș mai visa dacă în viața asta visele sînt considerate niște musculițe de oțet, iar pe lumea cealaltă ori nu sînt la modă ori produc vărsat de vînt. Oamenii visează de mii de ani de pomană, Dumnezeu nu a văzut nimic, nu a auzit nimic pentru că el nu vrea să vorbească cu oamenii este ocupat să ne planifice răbdarea. Pot să vă spun că pe mine mă tratează ca și cînd nu exist, ca și cînd aș avea platfus și nu pot merge pe drumul ce duce către fericire. Viața mi se pare ca o zi de salariu, numai că țara în care trăiesc mai are bani în  buget doar pentru înmormîntări. Cînd trupul va reîncepe să se tutuiască cu pămîntul și sufletul cu stelele voi păstra ca pe un secret de stat că îmi va fi dor de pulpele  fierbinți ale femeilor acolo în  cartierele de eternitate ale stelelor.

2 comentarii:

  1. Dumnezeu are la dispozitie milenii. Trebuie sa ai putintica rabdare. Nici un strigat nu e in van.

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut!
    Pentru ca imi place blogul tau, am inceput sa-l urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
    si daca ai placere sa ma urmaresti...
    :) O toamna frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere