duminică, 25 august 2013

Partea din mine nedemolată de timp vreau să încheie un armistițiu cu fericirea

Există propoziții, adevăruri, planificări ale dezamăgirilor care nu mă mai privesc pe mine. La ce bun să mă gîndesc ce se va întîmpla peste șapte ani. Este suficient să mă uit pe drumul care merge către cimitir să văd ce înghesuială este. Mai bine aș medita mai mult la cine să mă salveze de umbrele mele care au început să-mi muște trupul și chiar dacă nu am dureri îmi rămîn  semne ca și cînd ai bate cuie în mine sub forma unei cruci.

Am aceeași senzație ca și cînd aș cumpăra unui copil născut fără mîini o trusă de colorat. Am aeeași stare de vinovăție ca și cînd aș ascunde în versurile mele tot poporul să nu știe ce este sărăcia. Nu o să mai îmi cumpăr un costum de haine cu biletele de tren în buzunar pe care să-l îmbrac peste zece ani. Poate atunci vor circula pe ruta aceasta către nord numai diabeticii, bolnavii de inimă și cei ce nu  pot plînge. Nu mai vreau să mai cuget cît nimic este între azi și mîine să nu mă contrazic, cît timp probabil este între mine și o lacrimă nerevendicată de nimeni pe obrazul lumii.

Am trasat deja hotarul sentimentelor mele, m-am retras de pe toate teritoriile unde căutam fericirea, unde îmi era permisă tandrețea și sinceritatea nu era un simbol al depărtării. Speranța fusese de curînd eliberată, orgoliului i se făcuse cîteva operații estetice că era prea urît, iar eu nu mai voiam să caut în alții viitorul. Nu mai voiam să  explorez drumurile pe unde toamna coboară în noi să ne transmită condoleanțe,  puteam foarte ușor să devin un ratat de lux. Nu mai doresc să mă urc în cel mai înalt stejar al țării să încerc să-mi transform brațele în aripi sau să merg neinvitat să salvez prezentul cu inima. Cu atîtea schimbări în zona democrației și a transparenței risc să rămîn fără trup și să nu  mai aibă  cine să mă scuze că sîngele a luat-o razna și s-a decolorat puțin.

Nu-i așa că și voi vreți să petreceți concediul de odihnă pe colinele domoale și parfumate ale unei femei? Vă este și vouă teamă de voi să nu vă citească cineva vîrsta în inimă sau să fie date publicității gîndurile nerostite și pasaje compromițătoare din spovedanii? Aveți rețineri cînd faceți dragoste noaptea să nu rămînă accidental însărcinată și bezna și să plătiți pensie alimentară o veșnicie, cît o să vă petreceți timpul în iad?  Mă întreb iarăși: de ce vreau eu să fiu ce nu am mai fost, de ce risipesc atîtea idealuri, crezînd că voi trăi de-a pururi, de ce uneori am impresia că țărîna mă strigă pe nume? Mă duc să-mi pregătesc o odaie să fac mărturisiri, mă grăbesc să-mi deschid porii poate vreo doamnă e dispusă să se lichefieze în cuvintele mele și să mă inunde. Alerg să-ți golesc geanta și să intru eu în ea să fiu cu tine pretutindeni. Nu vreau să mă gîndesc ce va fi cu mine mîine, poimîine. Partea din mine ce a rămas nedemolată de timp vreau să încheie un armistițiu cu fericirea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu