joi, 1 august 2013

Nu mă monitorizează nimeni că sînt imprudent cînd iubesc și pot dezamăgi statul prin erorile pe care le fac

Eu nu am fost monitorizat sau sponsorizat niciodată, nici cînd s-a sfîrşit secolul şi toată lumea credea că o să ne pierdem politeţea, nici cînd i-am spus unui prieten care la două trei vorbe îl  invoca pe Marcel Proust că fost un homosexual notoriu şi umbla după băieţi noaptea  cînd parizienii stăteau la coadă la frig. Nu am fost supravegheat nici atunci cînd am început să le pun porecle idealurilor mele, nici cînd mi-am cumpărat primul telefon mobil, deşi am constatat că avea ceva scame în difuzor însă am crezut că au intrat mai mulți pe canalul meu de comunicare și s-au blocat și acum se scuipă sau curentul electric pe care îl foloseam eu era produs de o centrală în care apa vine cu pitre. Nu cred că am fost urmărit nici cînd  i-am dat unui șofer de camion o pereche de şosete de poliţist care îl va obliga să nu mai încalce regulile de circulaţie sau să depăşească viteza legală.

Nu ştiu în ce an era însă nu mai miroseam a lapte de mult timp, depăşisem cu mult înălţimea lanului de grîu, noaptea eşuam ruşinos încercînd să aflu în vis volumul sînilor vreunei femei cînd am început să confecţionez prăştii din jartierele fetelor. Contra unui sărut, mai rapid ca o idee ilicită pe holuri, reuşeam să fac rost de semifabricate penru atelierul meu de armament. Nici atunci nu mă monitoriza nimeni, deşi devenisem un traficant de prăştii recunoscut în tot cartierul. Armamentul construit de mine avea un miros plăcut de femeie, era uşor de manevrat şi foarte silenţios. O asemenea armă îţi dădea sentimentul unei libertăţi cu ajutorul căreia puteai recuceri copilăria. 

Fără să-mi fie teamă de iscoade l-am rugat pe vecinul meu care era marinar de cursă lungă să îmi aducă de la mare plancton. Eram aproape sigur că fericirea omenirii este undeva ascunsă în mare şi chiar îmi trecuse prin cap să fac dragoste cu Marea Neagră să vedem ce urmaşi voi avea . Am văzut că peştii după ce îşi aruncă icrele în apă şi le apar moştenitorii, nu plătesc pensie alimentară, nu sînt urmăriţi penal sau duşi la şcoala de corecţie. În mare abandonul este o formă a victoriei. Contemporanilor mei și mie ni se întîmplă asta numai cînd mor sau prezentul se contractă în noi de ne rămîn mîinile și picioarele afară.

Poate să fi fost monitorizat de vreun slujbaş al bisericii cînd l-am întrebat pe preot la sfîrşitul unei slujbe dacă moartea are sex să ştiu cum mă adresez şi să nu produc vreo impolitețe. Să nu îmi scadă nota la purtare am continuat;  singurătatea, tristeţea, sărăcia, aroganţa au sex, că aş plăti pe unul să le violeze şi nu aş vrea să se comenteze pentru că dacă m-aș sacrifica eu s-ar spune că sînt homosexual. Nu îmi era teamă de nimic, deşi ştiam că preotul ţine înjurăturile depozitate în nişte grajduri abandonate,avusesem grijă să ascund şi eu cîteva în penar.

Cînd mergeam la piaţa de vechituri tot timpul stăteam numai lîngă taraba cu chiloţi de femeie. Mă fascinau cum îi luminează pe capitalişti profitul. Cînd vedeam că unii erau cîrpiţi îmi şi imaginam o parte din dicontinuităţile amorului. Mi-aş fi dorit să  ajut o doamnă să se camufleze cu cămaşa mea că să probeze o pereche de chiloţi second hand,  numai că în fiecare zi plecam acasă cu respiraţia mohorîtă pentru că nu apela nimeni la mine.

Mai tîrziu în locul  prăştiilor mi-am cumpărat o puşcă cu două ţevi, pe una foloseam gloanţe de evaporare a hainelor şi pe cealaltă ţeavă întrebuinţam gloanţe care inhibau politeţea bărbaţilor cînd făceau rdagoste. Dacă mai auziţi împuşcături prin oraş să nu vă speriaţi, sînt eu, care încerc cu forţa să oblig lumea să se iubească. Şi toate astea pentru un dram de fericire. Eu nu cred că sînt monitorizat, nu cred că că s-au descoperit aparate  de supravegheat şi pentru cei nefericiţi.  Statul îi monitorizează pe cei care fură să nu fie prinşi şi care sînt disperaţi de atîta fericire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu