luni, 19 august 2013

Am rămas să-i păzesc primăvara din coapse să nu vină vreo adiere să-i spulbere aroma

Am rămas să păzesc primăvara din coapsele ei. Eram într-un stadiu avansat de nelinişte aflasem că singurătatea are uter şi îmi era teamă ca bărbaţii mai melancolici din cartier să nu dea buzna să facă dragoste pentru a avea  urmaşi. Mai aveam cîteva rezerve de inteligenţă, rămase după ce am trecut cu toate bunurile la capitalism, mă gîndeam că voi găsi eu o posibilitate să-i  apăr trupul de praful stelar al verii ce i se aşează pe toate încheieturile, dar şi împotriva utilajelor toamnei care demolează tot în calea lor.

Tocmai mi se dăduse viză pentru paradis. Urma să fac o vizită înainte de a muri. Eram recompensat pentru că descoperisem un aparat care ajuta respiraţia să rămînă în parametrii normali după ce făceai dragoste cîteva ore. I-am refuzat pe îngerii curieri. Erau ca nişte antemergători ai morţii, iar această dovadă de prietenie pe care nu o  găseşti pe nicăieri în lumea de azi mă făcea să devin alergic la surîsurile false. Nu puteam să-i las trupul nesupravegheat după ce lipsesc în atîtea locuri de pe pămînt acum mi se cerea să plec şi de lîngă ea. Chiar dacă sînt al nimănui asta nu înseamnă că sînt needucat sau nepoliticos. Chiar dacă nu-i nimic sigur cu viaţa mea, deşi ca să fiu pe placul lumii mă hrănesc cu trandafiri. Destinul meu a umblat dezbrăcat printre stele şi tuşeşte mai rău ca un bolnav de plămîni, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să mă interesez la ce oră vine ploaia ca să anunţ ierburile patriei să fie pregătite să serbeze curcubeul în sufletul ei.

Cînd se ridica în vîrful picioarelor să tragă perdeaua aveam grijă să nu sune telefonul şi să-i împrăştie parfumul din ea sau să-i ascundă pori cu ţîrîitul lui. Dacă deschidea dulapul să-şi pună la păstrare respiraţia de aseară scoteam repede din bunzunar regulamentul de funcţioare al casei şi ca reprezentant al tuturor dulapurilor dădeam toate umeraşele într-o parte ca aerul folosit de ea pe timpul cît am făcut dragoste să nu stea înghesuit. Pe la prînz cînd soarele se îmbolnăveşte de pojar şi emană mai multă căldură sînt atent să-i dau sutienul jos pentru că se dilată sînii foarte mult şi ea nu mai are înfăţişarea de vînzătoare de transparenţă. Noaptea o dezgolesc să văd dacă nu cumva sînt scurgeri de frumuseţe  pe covor sau dacă vorbeşte în somn despre amintirile sale să spună adevărul nefracturat.  Am grijă ca părul ei să nu se reflecte în oglindă să-i fure strălucirea. Prea multă tandreţe se petrece în afara cuvintelor şi nimeni nu bagă de seamă, prea multă candoare rămîne ne admirată pentru că noi sîntem prea nicăieri. Şi aşa nu am servici, am rămas să păzesc primăvara din coapsele sale ca cineva să nu-i scoată prospeţimea din ţară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu