joi, 11 iulie 2013

Ura din mine este ca un tramvai electric în care se urcă oamenii pentru a-și confirma neputința

Mi-am mutat singurătatea într-o staţie de tramvai de la marginea oraşului. Știu că nu o simţiţi pentru că nici trandafirii nu mai au putere să înţepe. Nu-mi doresc să mă îndrăgostesc aici în această stație de tramvai capitalistă unde nu ai cu ce scrie o scrisoare în afara razelor de lună. Aș vrea să mă cucerească o doamnă într-o gară prin care circulă trenuri pline de de oameni bolnavi de tahicardie erotică cu prognoza meteo afişată pe o locomotivă cu aburi abandonată. Stația de tramvai avea instrucţiuni de folosire lungi cît două urlete cusute. Nu se acceptau propozitii cu enunţuri false că tramvaiele săreau după şine sau întorceau brusc şi o apucau pe o stradă unde toţi locatari sînt sinceri.. Cînd s-a urcat un politician în tramvaiul pe ruta aceasta, între locul unde m-am născut şi locul unde m-am ras prima oară, a fost un măcel, din cauza minciunilor roţilor de  tramvai le-a crescut pene şi a deraiat, femeile din vitrinele magazinelor şi-au ascuns imediat vîrsta sub pudra. Norocul meu a fost că dansam cu o doamnă pe trotuar să ne încălzim și-mi  spunea ce bine este că a devenit filozof. Avea texte de Kierkegaard, de Heidegger scrise direct pe piele, eu citeam şi nu înţelegeam mai nimic şi  ea le comenta cu trupul.

În staţia de tramvai toată lumea trebuia să stea în picioare şi cu mîinile la orizontal, aşa spuneau instrucţiunile, să nu fie bănuiţi de furturi din buzunare. Salutul zilnic în cartierul devenise, "arată-ţi mîinile". Ghidul de folosire a unei astfel staţii era foarte clar; nu aveai voie să te îndrăgosteşti în timpul aşteptării, nu ai voie să respiri aerul pe care l-au respirat cei care au plecat cu tramvaiul înaintea ta, nu ai voie să foloseşti întunericul în care doi îndrăgostiţi l-au folosit iubindu-se. Mai întîi pentru că  atît de mult au strivit între trupurile lor  întunericul, că nu a mai rămas în el nici urmă de viaţă, apoi chiar miroase a spermă. În staţia aceasta de tramvai puteai fi fericit, doar pînă venea următorul tramvai, nu poţi spăla vasele că nu există nici un robinet, de-aia am şi făcut o cerere la primărie să introducă apa, gaze şi căldură în staţiile de tramvai.

Îmi petreceam foarte mult timp în staţia de tramvai şi energia nervoasă a celor care treceau pe acolo mă storcea ca pe o lămîie. Oamenii veneau, plecau ca figurile de pe   diapozitive. Nu am nimic asupra mea, doar pe mine fumînd şi sufletul meu bandajat cu amintiri. Nu mai am nici material destul pentru imaginaţii şi fantezii. Tramvaiele circulă în draci care încotro de nu mai simt în ce sens să merg. Ce călătorie este şi viaţa aceasta o drumeţie neverosimilă, copilăria şi-a frînt picioarele şi a rămas într-un căruţ cu rotile, iar tinereţea este ca partea a doua a anului, uiţi ce ai făcut în prima parte. Călătorii nu au nici trecut nici viitor. Mi-a trebuit un an să învăț limbajul tramvaielor, tot atît mi-a luat să-mi dau seama că ura mea este asemeni unei stații de tramvai unde oprește cîte un concetățean ca să-și confirme neputința.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu