duminică, 7 iulie 2013

Școlile seamănă cu spitalele de neurochirurgie unde se fac implanturi de inteligență elevilor, folosindu-se în locul bisturielor bancnote de cinci sute de euro

”Îmi place cînd stai tolănită printre maci/ te iubesc, deși sărutul îți e scund/ia-ți mîinile să pot să-ți intru între craci/că văd că ești nerăbdătoare ca să dai din fund” acesta era compunerea mea la limba română cu tema  ”Iubită patrie”. Școala unde am învățat era foarte săracă, elevii foloseau drept hîrtie de scris fluturașii cu salariile părinților. Din tot ce am învățat la școală cel mai mult mi-a plăcut cuvîntul ”copilandre”, nu știu să explic de ce, poate aceste fete aveau în loc de rotule stele sau că tinerețea lor scotea la licitații o multitudine de gesturi valoroase și pline de fantezii. Sîngele acestor copilandre era atît de agitat că dacă nu erai atent îți stingea lumina de la lanternă. Îmi plăcea cuvîntul ”copilandre” și pentru că rima cu substantivul  ”verande”. Mi-l aduceam aminte de la mama ce îmi spunea mereu, vezi după ce mor, să mă duci pe verandă să fie lumea sigură că am murit, nu că am trecut la vreo sectă să facă flori artificiale din mine.

Școala pe vremea mea era ca un spital de neurochirurgie unde se făceau copiilor operații foarte complicate pentru implanturi de inteligență. Nu se foloseau bisturie odată cu apariția capitalismului în învățămîntul românesc se foloseau bancnote numai de două sute și cinci sute de lei care erau cele mai ascuțite. De dimineață cînd pămîntul era plat, veneau elevii la școală pentru că se  mergea drept, nu era nimic obositor, se făcea numai prezența, iar după amiaza cînd oamenii politici rotunjesc planeta, în schimbul doi veneau părinții cu notele în portofel. Cînd ne-au adus lucrările, după ce aveam cea mai mică notă din clasă, am fost atît de criticat că mi s-a constipat pixul și nu mai scria. Eram acuzat că nu făcusem nici o referire la patrie și la frumusețile ei.

”Iubita mea , sărutul îți este derbedeu/ iar liniștea din fese se pare că e nulă/ te rog să-mi scrii cu sînii un eseu/profund, fără să pui gura  pe p...” era cea de doua strofă a compunerii mele. Mie îmi plăcea să scriu în versuri parcă aerul stătea mai bine între cuvinte și pentru că poezia are atîtea etaje cîte versuri sînt poți să ascunzi pe cine vrei, poți să-ți cazezi  iubită într-o metaforă. Nu aveam talent, dar cînd înșiram cuvintele pe drumul imaginației aveam impresia că fumez opium, gîndeam durerile lumii cu vorbele mele. Ultima strofă suna astfel; ”Ai școală-n tine și știu ce o să-mi faci/ți-s sfîrcurile ca două mici căpșuni rebele/ai grijă cînd vorbești, ai grijă și cînd taci/mi-e temă să nu-ți rămînă copilul în măsele”.

I-am spus profesorului că nu aveam ce să-i cînt patriei, are țîțele lăsate, o dor degetele tot adunînd firimiturile lăsate de alții, păsările care cunoșteau atîtea dialecte au amuțit, semințele au luat drumul străinătății. Viitorul este locuit de șobolani, istoria cu domnitori cu tot s-a retras de pe cîmpul de luptă, se visează primejdios, viața oamenilor este compusă numai din căderi și eclipse. Din cauza sărăciei am început să mergem pe stradă urît, nici nu mai vedem marginile inimilor noastre. Așa a fost destinul nostru să trăim între două dezastre, aproape că îți vine să te apții din plîns pentru că lacrimile noastre încă nu sînt murdare. Ce puteam să descriu cînd hîrtiile de valoare ale patriei, inclusiv certificatul de naștere, au ajuns în mîna călăilor și vînzătorilor. În schimb iubita despre care am scris avea o singură imperfecțiune, moștenise tot ce furase tatăl ei în ultimii douăzeci de ani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu