miercuri, 31 iulie 2013

Pentru că țara mea nu se poate sustrage suferinței destinul meu s-a infestat cu salmonela

Dimineaţa se ridică din mine proaspătă, înaltă, la oră fixă. Toate lucrurile stau la coadă să vadă dacă mai au aceleași contururi ca ieri. Cînd razele soarelui ajung la maturitate costat că am altă vîrstă, deşi orizontul aleargă la fel peste dealurile din apropiere. Poate sîngele meu, dornic de aventuri, o fi trecut la ora de iarnă şi m-a îmbătrînit cu o oră sau s-a grăbit planeta să se rotească mai repede că are  întîlnire cu vreun asteroid care îl iubeşte. Mi-am cumpărat destule batiste albe ca să o fac curată în cazul în care îi mai rămîne negreală pe obraz de la întuneric sau apăs pe telecomanda ce mișcă norii pe cer și începe să plouă. De obicei folosesc ploaia în situaţia în care spăl cuvintele să le aşez în poeme pentru că uneori se mai ascunde cîte o femeie între versuri şi vreau să găsească ca totul  curat, nu cum s-a întîmplat în perioada de post cînd erau împrăștiate zeci de înjurături.

Oare cîtă lumină încape în mine? Să fie mai multă, decît în jertfa unui trandafir descuiat  de o mînă de femeie îndrăgostită, de se revarsă dimineaţa din mine peste pămînt, pînă în bucătăria florilor ce produc imense cantităţi de culori? Ierburile mă primesc sfioase, totuşi dimineaţa are același miros ca visele mele, copacii se grăbesc să tragă cu sevă un milimetru pe circumferinţa cercului din interiorul lor, cerc pe care îl vor termina cînd toamna îşi va fixa şantierul și în grădina mea. Ştiam că dimineţile au multe  izvoare, unul începea chiar de sub poza de pe cartea mea de identitate. Cînd se trezesc din somn oamenii, care pînă atunci cutreierase printre mestecenii albi şi goi, din cauza frigului din ei produc puţină zăpadă cu o luminozitate dumnezeiască ce se transformă în mici afluienţi ai dimineţii.

Nici nu ştiu de ce iubesc aşa de mult dimineţile, poate pentru faptul că lumea devine vizibilă și văd  cum moare încet fără să opună un deget, nici măcar nu se închid într-o cameră și să se încuie cu lacăt.  Însă de fiecare dată dragostea mea  este pe celălalt mal, vitrinele frigorifice în care este păstrată sărăcia pornesc cu un zgomot ce subţiază liniştea pe străzi. Perdelele de la ferestre se trag să se vadă tăcerea de pe rafturi, oamenii trag din ţigări atît de tare că parcă ar vrea să producă o eclipsă, lacrimile fac găuri în asfalt. Bătrînii se duc la teatru doi cîte doi, bănuind că în vreuna din seri se va juca şi tinereţea lor. Îi suspectez că ţin ascunsă lumina morţii în sufletul lor cum ţin în cîte un sertar vechi actele de proprietate ale locului de veci. De la un timp patria secretă numai tristeţe. Guvernul importă de peste hotare spermă capitalistă ca generaţiile viitoare să devină afacerişti de succes. Toate clădirile şi maşinile din instituţiile ţării mele sînd palide din cauza mediocrităţii. Aerului i-au fost majorate accizele ca liniile de comunicare către popor să fie mai valoroase. Aş vrea să îmi iau concediu medical pe o perioadă nedeterminată, oricum moartea trebuie să înceapă cu o boală. La ultimile analize medicale specialişti au costatat că destinul meu s-a  contaminat cu salmonela.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu