duminică, 14 iulie 2013

Alintă-mă s-ar putea să descoperi că trupul meu este spațiu de joacă al copiilor tăi



Alintă-mă și pe mine, era cît pe-aci să fiu fericit, numai că m-am îmbolnăvit și trebuie să o iau de la capăt. Trece-mi și mie mîna prin păr și vezi ce-mi mai fac visele, mai au listele cu sărbători, mai au cu ce se hrănii în vremurile aceastea pline de sărăcie. Ultima oară cînd le-am consultat mă asigurase că îmi voi face concediu de odihnă între coapsele tale, mă încurajase că nu-i nevoie să-mi mai iau cameră la hotel pentru că în inima ta este foarte confortabil și nici nu trece tramvaiul cu iubiții tăi prin apropiere. Zîmbește-mi și mie, nu prea mai am aer pentru că cei ce conduc țara l-au scumpit. Rîzi  să fiu sigur că soarele se va întoarce  să vadă cine a mai dat divorț în cartier. Învelește-mă cu trupul tău  parcă aud vîntul cum vine prin spatele magaziei să ne fure lemnele. Fac focul în soba de teracotă cînd vreau să-mi încălzesc cuvintele , dar și cînd  tu dorești să-mi citești din Rilke dezbrăcată.

Mîngîie-mi  mîinile să nu cumva să se fi fisurat din cauza singurătăți, pentru că rezervele mele de dragoste sînt depozitate în brațe și  nu aș mai avea cum să produc îmbrățișări. Dacă s-ar produce vreun accident în degetele mele nu aș mai avea forța să-ți ridic fusta și să văd dacă mai ești dependentă de bărbații care te ascund între versuri ca să te dezbrace. Ia vezi mai circulă asfințituri prin sîngele meu, sînt îngrijorat de corăbiile ostenite încărcate cu ediţiile regale scrise de tine cu gura în sufletul meu. Toți banii i-am dat pe țigări și pe vin și  nu mi-a mai rămas nici un rest să cumpăr măcar un avion de hîrtie să ajung mai repede la tine pentru a-mi arăta cum dai tu jos din pat fanteziile ca să avem loc amîndoi. Aproape nu mai am puterea să-mi închipui că vinovăția este o problemă de geometrie, mai ales cînd te apleci și te prefaci că iei de pe covor niște raze de lună accidentate într-o vază.

Apleacă-te asupra mea că mai am puțin și sînt aproape  fericit, strecoară-mi zorii pe lîngă gulerul cămășii poate o să mă fac bine, buzele tale îmi lasă urme foc. Nu sînt un tip plîngăcios, ultima oară cînd am plîns a fost să-ți arăt cîtă tristețe este în patria mea, dar numai dacă îmi arăți sfîrcurile se luminează în cameră și simțurile mele devin agresive pînă la tiranie. Cînd îmi îngrop chipul în părul tău parcă fac o călătorie cu un metrou în care sîntem doar noi doi îndreptîndu-ne spre nicăieri. Simt numai un miros de lucruri necunoscute pe sub pămînt. Alimtă-mă pentru că nu știu cînd dorințele mele se vor transforma în rugăciuni, sînt asemenea unei uși luată cu asalt de așteptări. Răsfață-mă, mîngîie-mă peste tot că nu sînt singur, prin mine aleargă luminoși și copiii tăi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu