duminică, 23 iunie 2013

Toată viața mea mi-a fost atît de rușine că niciodată nu am putut să fiu nepoliticos ca să urlu

Trecerea mea prin această lume globalizată este o aventură continuă și viața mea este supusă unor mii de primejdii. După ce am terminat de scris primul poem, de rușine, îmi venea să mă ascund între oasele mele,  în spatele inimii unde nu este vizilibitatea prea bună. Credeam că s-a întîmplat un  fenomen supranatural ce nu mai existase  vreodată în cartierul meu și îmi era atît de rușine,  că mi-a sărit limba de la ceas, mai ales de scriitori pe care îi cunoșteam atunci. Cel mai rușine îmi era de Mihai Beniuc căruia îi altoisem ”mărul de lîngă drum” și devenise ”părul de lîngă drum”. De atunci nu am mai putut să mănînc mere niciodată și cînd ieșeam pe stradă îmi acopeream mărul lui Adam  cu o frunză, ca să nu vă spun că în clipa în care îi vedeam poza autorului mi se fleșcăia evantaiul. Toți copiii aveam aparate de aer condiționat, al meu era confecționat dintr-o aripă de graur, aflasem de la Al. Odobescu că pasărea asta imită toate zgomotele din natură. Nu știu cum Ponta poate uita atît de repede că și el a participat la un asemenea proces, a altoit pe un jurist un doctor.  Mai tîrziu cînd am văzut-o pe mătușa mea goală am tras o spaimă soră cu moartea. Știam cum arată fetele de zece ani, dar ce splendori se înfățișau   în fața mea nu mai admirasem niciodată. Erau atîtea bijuterii rotunde confecționate dintr-o carne luminoasă, aproape mai albă ca porumbeii mei albi pe care îi spălam cu ariel în fiecare duminică să nu murdărească văzduhul. Și atunci mi-a fost atît de rușine, încît mi s-au înroșit vîrfurile pantofilor și cicatricele de pe genunchi mi s-au vindecat pentru totdeauna. Norocul meu de nu am murit  a fost că mi-a luat capul în mîini și mi l-a îngropat între țîțele ei mari unde am dat de oxigen matern și mi-am repus plămînii în funcțiune. După mulți ani, cînd învățasem bine că succesul este un fel de hidratare cu analgezice al căror efect nu durează mai mult, decît te-ai spăla  după ce te-ai murdărit pe buze cu mure negre, am cunoscut o femeie care cu trecerea timpului mi-am dat seama că era  specialistă în a-ți băga ace în inimă fără să te doară, ba chiar după o astfel de vrajă îți omologa în trup o fericire stelară. De cîte ori mă întîlneam cu ea îmi spunea că miros a iarbă ca tatăl meu, că o îmbrățișez ca și cînd am fi în subsolul unei clădiri, că zîmbesc ca și cînd m-aș feri de cineva. Am înțeles tîlcul acestor cuvinte numai după ce tata mi-a atras atenția că femeia, care spunea că îmi păzește inima mai bine ca o felină, este ofițer sub acoperire și se acoperise și cu trupul tatălui meu de multe ori pînă să-și schimbe plapuma. Mi-a fost atît de rușine de tata că am vrut să-mi schimb numele și să nu mai fac parte din neamul lui. De atunci pentru mine bunătatea lui mi se părea că este una vulgară. Mi-a fost rușine și cînd unii au vîndut petrolul patriei. Îmi este rușine și acum cînd văd cîmpiile țării, suferind că nu sînt fecundate de semințe. Nici nu știu dacă nu fac o nouă greșeală, încercînd să devin un model de nerușinare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu