luni, 24 iunie 2013

Roua mă ajută să gîndesc ca o pasăre care nu se simte dezonorată că oamenii îi imită zborul

După ce adun roua din cupele crinilor supraponderali din cartierul meu natal și scot asfințiturile din ea, citindu-i un poem devine revigorantă Dacă bei un singur păhăruț slăbiciunile și defectele te părăsesc, după ce îți ștergi memoria cu un prosop umed  amintirile nu-ți mai par falsificate, iar prezentul nu mai mi se pare un loc unde fericirea se cîștigă la jocurile de noroc. Pînă am descoperit efectul benefic al acestor bobițe de apă  cerească, asemănătoare lacrimilor, nu primeam nici o recompensă din partea femeilor, chiar dacă le afînam carnea cu săruturi. Cu ceva timp în urmă am uitat o doamnă între tistețile mele și cînd mi-am adus aminte de ea am găsit-o cu țîțele fleșcăite cam cum sînt ale patriei mele care și-a vîndut și sutienul în care își păstra secretele. I se ofilise și buchetul de flori în care era îmbrăcată, privirea îi devenise primejdioasă, degetele nu îi mai vedeau  ca să ajungă în zona în care mai păstram  un miros natural. Nu mai aveam putere să încălzesc cu vocea hainele să pot ieși prin oraș, sărăcia mă determina să mușc din mine însumi, devenisem un membru anonim al poporului neconsolaților. Înainte aveam atîtea suferințe în suflet că nu știu dacă le-ar putea căra un bou, pierdeam bucuriile cu o viteza mașinilor de formula unu, cuvintele purtau ochelari fumurii ca să nu vadă marginea prăpastiei, soarele ca să ajungă în textele mele trebuia să se furișeze. Totul s-a schimbat și mă întreb; oare roua aceasta o fi transpirația ierburilor crescute pe mormîntul bunicilor mei, o fi respirația condensată din cîntecul privighetorilor? După ce îmi umezesc buzele cu această minune mă pot duce la întîlnire cu Dumnezeu fară ca iluziile mele să mai blocheze drumul pe care visătorii merg spre orizont.  Moartea nu este cel mai mare viciu al meu. Nici nu mai observ că niște boli  capitaliste  provocă cearcăne conștiinței mele, cîte  camere a împodobit cu surîsurile femeia aceasta ce-mi numără cu sfîrcurile firele de păr de piept, numai să nu-i văd amanții ei depozitați în inimă.  Nimicul din mine nu mai este un aparat militar ca să-mi detecteze amprentele false pe care le-am lăsat pe zilele trecute, înțelepciunea mea ne fiind o problemă de securitate națională o pot folosi să învăț să dansez. Beau roua aceasta  și îmi vine să mă  duc să muncesc în Spania. La plecare vreau să demolez balconul unde am ascultat atîtea minciuni. Vreau să mă golesc de mine și să-mi fac marcaje în inimă poate își găsește drumul o lume nouă. Puțini sînt cei care supraviețuiesc fară neadevăruri,  motiv pentru care trebuie să las pudoarea la o parte și să înlocuiesc roua cu lacrimile mele pentru că guvernul va pune impozit și pe rouă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu