luni, 10 iunie 2013

Pe mine mă găsiţi ascuns între versurile lui Eminescu cu arma în mînă

Din cauza sărăciei oamenii şi-au vopsit stomacul prin interior, ilustrînd  fel de fel de bunătăţi, dar chiar şi aşa au slăbit foarte mult, încît consumul de carburanţi al autobuzelor şi autoturismelor s-a redus cu 15%. Guvernul şi-a asumat acest fenomen ca pe o măsură socială în care cetăţeanul plăteşte mult mai puţin, deşi dacă priveşti peste pieţele publice ai impresia că te afli într-o morgă imensă. Farmaciile nu mai au pastile de rîs, ci numai pentru tratamentul nevrozelor terestre. Bărbaţilor le-a dispărut mărul lui adam şi vomită foarte uşor. Statuile din oraş, stînd   noaptea cu ochii pe televizoarele din blocuri unde rulează mai mult firme porno au început să se masturbeze. Absolveţii de liceu şi facultăţi nu vor să se mai angajeze la firmele de prestigiu precum; Renault, Ford sau Vodafone, toţi şi-au depus CV-urile la "Fabrica de salivă" la ieşirea din oraş. Arborilor de pe bulevard au început să le crească coarne pentru că aerul este cangrenat de minciuni. În oraş nu mai este timp pentru dragoste, sufletele sînt ofilite, parcurile au fost cotropite de ceaţă şi golani, iar eu  tot certîndu-mă cu mine am obosit ca un asfinţit. Nici invazia rîmelor nu s-a diminuat, au avut loc mutaţii spectaculoase acum trăiesc prin birourile puterii. Numai orbii plantează flori pe aleile din oraş, ceilalţi cetăţeni nu au timp, decît să plîngă. Plicurile pe care le primim cînd sîntem stînjeniţi şi ni s-au terminat salariile  poartă antetul oamenilor fericiţi şi toate se încheie în acest fel,"...lăsaţi jaluzelele la ferestrele idealurilor şi staţi liniştiţi că sîngele şi lacrimile pătează". Mă uit pe stradă şi văd numai oameni incompleţi, unuia îi lipseşte microscopul  să vadă că moartea din el începe cu un microb, altul nu are destule orificii în talpă ca să ştie încotro merge şi foarte mulţi oameni au defectul de a nu spune durerea din suflet care aşteaptă noaptea să înceapă actele de ecarisaj. Mă simt mai rău ca atunci cînd aş face dragoste în public ca şi cînd pe viitorul meu copil aş vrea să îl fac politician, mă simt ca patriarh care se duce la toaletă printre enoriaşi cu hîrtia igienică în mîna dreaptă pe care o preferă credincioşii la pupat. Au îmbătrînit şi s-au sclerozat speranţele în noi, cămaşa mea cu albastru şi stele pe ea s-a decolorat atît de mult că nici nu am voie să o arunci în pubela de gunoi. Nu mai pot să-mi adun mîinile în pumni. Nu ştiu dacă naivitatea este trecută undeva în codul penal, dar după cum receptăm minciunile monstruoase ale unora ar trebui să să fim condamnaţi la ani grei de galeră. Despre istoria poporului  meu puţinul pe care îl ştiu mi l-a ghicit cineva în palmă. Despre cum trăieşte poporul meu îmi este atît de ruşine că stau ascuns între versurile lui Eminescu cu arma în mînă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu