duminică, 30 iunie 2013

Nu fac pasiuni pentru incertitudini și sînt o vară toridă în mijlocul nedreptăților din patria mea

Ca să nu fiu umilit pînă la dezintegrare am păstrat în mine cîteva din detaliile candorii clasei muncitoare, un fel de securitate fragilă cum este inteligența care păzește de primejdii pe cei modești. Ca un smerit prieten al muncitorimii niciodată nu am fost în pijama să cumpăr lapte pentru că sigur mi-ar fi dat de zebră, niciodată nu am mers pe vreo stradă în  oraș care   să nu aibă semne de circulație la vedere. Dacă mă rătăceam, nu mă întorceam pe un drum care nu există. Nu dădeam autografe pe brațele hoților de buzunare pentru că riscau să le taie mîinile dacă erau prinși, nu citeam în catalogul cu slăbiciuni să văd ce notă am la politețe și la făcut dragoste. După modul agresiv în care am refuzat să trăiesc numai pentru mine și după cît sînt de succint cînd spun o rugăciune  cred că sînt ultimul urmaș al clasei muncitoare. Așa că aveți grijă, dacă mă duc și eu în ceruri pentru că se cunoaște că singurul meu viciu este moartea, o să rămîneți să trăiți într-o unică orînduire socială pe pămînt ceea ce  ar însemna o catastrofă, așa cum am rămas eu, numai cu o sticlă de vin, cu globulele roșii, zîmbetul și săruturile neschimbate cînd s-a sfîrşit secolul. Cu toate stricăciunile provocate în mine de capitalism, capitalism  care i-a țintuit pe oameni cu sărăcia într-un insectar cît patria, mai am încă rămășițe ideologice în creierul meu, chiar niște apucături care nu știu dacă mai sînt valabile în ziua de azi.  Gîndiți-vă că eu nu pot dormi, decît pe un cearșaf care are la un capăt păr lung și blond, pieptănat în așa fel ca cel puțin o oră să nu se răsfire, pregătit să acopere ochii îngerilor erotici care fac ucenicie prin paturi, adică la locul de muncă. Nu mă pot înveli decît cu o plapumă care are două picioare albe, sîni și o gură fragedă care are atîtea facultăți absolvite, încît știe să-mi spună  momentul cînd să-mi dau  jos potcoavele din petale de trandafiri să nu lovesc prea rău aerul și să se desfacă în atomi. Chiar dacă sînt un fel de ultimul mohican, îmi plac  cămășile de noapte din mătase ale doamnelor cînd sînt așezate în dulap împreună cu aerul respirat în timpul orelor de iubire, îmi plac și sutienele ce au forma radarelor americane ce prind și înregistrează  secretele din cartier, dar numai  cînd sînt așezate pe fotoliu.  Am încercat să renunț la astfel de obiceiuri, provenind dintr-o altă epocă decadentă, dar mi-e rușine să-mi reneg locurile și obiceiurile natale. Mă obosesc  aceste schimbări de regimuri politice. Mi se pare zadarnic să umblu cu patofii murdari și rupți în talpă ca să știu încotro mă îndrept, cu scame politice pe haine, cu mașina de transformat cuvintele în imnuri, numai  să se spună că aș fi un tip reintegrabil în noua societate, deși nu știu să dresez neantul sau să prescurtez prostia. Sufletul meu nu vrea  o nouă stare civilă. Nu vreau să fac pasiuni pentru incertitudini. Nu cred că mă voi  obișnui vreodată  cu ideile din tratatul inegalităților dintre oameni. Sînt un fel de vară toridă în mijlocul nedreptăților din patria mea și nu știu dacă destinul meu de soldat  este satisfăcător pentru sensibilitățile politice ale acestui neam.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu