duminică, 2 iunie 2013

Eu nu traversez o femeie decît să-i duc flori pe celălalt mal

De cîte ori traversez o femeie să îi duc flori pe celălalt mal îmi las numele, iubirea şi hainele în grija patriei.  Nu poţi şti niciodată dacă pe partea celălaltă a trupului ei soarele nu apus sau veacul nu s-a autoincendiat  din plictiseală. Oricum înainte de a porni într-o asemenea expediţie cu cîteva zile înainte mă interesez despre orarul plecărilor şi sosirilor. Mă informez dacă cumva aerul nu a fost negociat şi pus în vînzare către altcineva, dacă munţii de tandreţe nu s-au surpat din cauza singurătăţii şi au blocat drumul sau dacă au fost formulate  obiecţii împotriva faptului că sînt prea visător. Chiar dacă au mai avut loc despărţiri rapide, neargumentate eu tastez butonul pe care scrie împăcare care seamănă cu un sfîrc şi iau o decizie ca un comandant de submarin ce a învăţat meserie la locul de muncă. Cînd faci o asemenea traversare nu este ca şi cînd ai conduce un autocar pentru că simţurile, din cauza concentrării, pot stîrni ploaia, textele de adresare devin din ce în ce mai concise şi te poţi rătăci. Toţi facem pe deştepţi că ştim ce se întîmplă sub pielea ei, ce lupte nevăzute au loc dincolo de pleoapele lăsate. Din teamă să nu se piardă în extaz mai dau drumul în atmosferă unor verbe pline cu oxigen.  Înaintînd spre celălalt mal al ei am grijă să nu dau peste vreun copil nevăzut sau peste vreo constelaţie nedescoperită.  De cînd am început să cred că viaţa chiar este efemeră nu mai scriu poeme pe hîrtie, ci pe pietre. Sînt mici metafore scrise pe pietricele. Dacă vreau să fac  lumină în jurul ei, nu-mi rămîne decît să o înconjor cu ele.  Ca să nu aibă sentimentul că îi iscodesc cu nesaţ toate adîncurile  deschid un trandafir imens deasupra ei că nu am eu atîtea cuvinte inteligente să-i descriu dragoastea mea terestră. Nu mă uit la ceas, iubirea nu poate fi mărunţită în minute, dacă ar după mine aparatele de măsurat timpul nu ar avea ce căuta în viaţa oamenilor. Ceasurile ar trebui încorporate în carnea cărţilor ca să le măsoare eternitatea. De cîte ori traversez trupul unei femei o fac lung şi lent. Traseele sînt atît de greu de îmblînzit că îmi ia toată noaptea. Drumul acesta  nu are hotar cu lumea, este o călătorie oarbă la capătul căreia începe universul. Fac calea-întoarsă să-mi recuperez numele cînd văd că Dumnezeu nu vrea să-mi vorbească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu