luni, 3 iunie 2013

Doamna unde locuiesc cu chirie se bărbiereşte în fiecare dimineaţă

Ca să îmi fac poftă de mîncare trebuie să fac dragoste cu cineva. Medicamentele de stimulare a poftei de mîncare nu au efect asupra mea numai dacă le iau împreună cu un grup de pacienţi ce au  aceeaşi defecţiuni de subconştient. Spre exemplu, luna trecută cînd a fost să urcăm pe munte  am luat pastile de escaladare şi au fost foarte eficiente, am ajuns cu bine la Babele, ieri însă nu am reuşit să sui pînă la etajul unu al idealurilor mele pentru că eram singur. De o bună perioadă de timp de-abia reuşesc să înghit cîte ceva, parcă sînt într-o grevă a foamei ne consimţită de mine. Un unchi care a suferit şi el în tinereţe de acelaşi romantism la stomac, mi-a zis, mă băiete, o să mori de inaniţie cît de curînd, du-te,  găseşte-ţi o fată la Vatican sau la vreo mănăstire care să ştie să se exprime convingător cu trupul, pentru că ele concep rugăciuni pentru orişice se întîmplă în vieţile noastre şi de bine şi rău şi s-ar putea să-ţi revină plăcerea de a mînca. Sinceritatea în dragoste este mereu pusă la îndoială pentru că societatea capitalistă instaurată de foştii comunişti nu sînt interesaţi să aloce bani pentru construcţia unei fabrici de contoare pentru măsurat în timp util cantitatea de iubire din inima fiecărui petent. Chiar de s-ar ridica o asemenea investiţie, ăştia sînt obişnuiţi cu furatul şi ar bloca contoarele pentru săruturi, îmbrăţişări  cu pelicule de film sau ar întoarce contoarele invers. Auzisem de la unchiul meu, dar şi de un coleg de şcoală care a ajuns preot că fetele din preajma bisericilor de toate confesiunile, de pe lîngă mănăstiri sînt incredibile în a-ţi crea poftă de mîncare. Ele  ştiu să amestece iubirea cu inteligenţa, pun stăpînire pe o parte a spaţiului sufletesc, acolo unde stă scris cu litere de aur "Iubim ca să devenim alţii, nu ca să ne tocim instictele". Aceste femei ce trăiesc izolate au rezerve imense de dragoste  şi fantezii incendiare. Recunosc că îmi provoacă nelinişte, o secretizare a simţurilor, dar şi o îndoială asupra limbii române pentru că toate doamnele  care se găsesc în două locuri în acelaşi timp, lîngă Dumnezeu şi pe pămînt,  au nume de bărbaţi. Să nu par un ignorant sau să se creadă că îmi este străină arta de a descoperii intrarea într-o femeie nu am mai comentat aceste erori pentru că mi se par scăpări ale textelor literare. Mă gîndeam că a da nume de bărbaţi, femeilor o fi fost vreo modă interbelică, poate văduvele de război au luat numele soţilor  după ce aceştia s-au pierdut prin Siberia. Poate energiile primitive din femei ce fac simţurile să se sălbăticească şi produc plăceri paradisiace, nu pot fi descoperite, decît dacă femeia poartă nume de băiat. Am plecat la Vatican mort de foame într-o duminecă de dimineaţă şi seara pe la ora nouă deja mîncasem două fripturi. Cum am ajuns în Piazza San Pietro am cunoscut o doamnă tandră  ce se numea Romeo care s-a ataşat de mine rapid pentru că recitam versuri din Giueppe Ungaretti şi Salvatore Quasimodo cu o spontaneitate juvenilă. M-a cazat la ea acasă şi iată,  de atunci au trecut două luni. Între timp de la şaizeci de kilograme am ajuns la optzeci şi nu am înţeles nici pînă azi de ce doamna Romeo se bărbiereşte în fiecare dimineaţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu